Recunoaşterea internaţională a unităţii naţionale a României după Primul Război Mondial a avut loc în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris – a cărei deschidere a avut loc la 18 ianuarie 1919 -, mai exact prin tratatele semnate de către puterile învingătoare şi statele asociate lor, pe de o parte, şi statele învinse, de cealaltă parte. Noile frontiere ale României Mari au fost recunoscute prin Tratatul cu Austria de la Saint Germain-en-Laye, prin care statului român i-a fost recunoscută unirea cu Bucovina, prin Tratatul cu Ungaria de la Trianon, document ce consfinţea unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, la care s-a adăugat Tratatul cu Bulgaria de la Neuilly, prin care s-a reconfirmat frontiera româno-bulgară aşa cum aceasta exista din august 1913.

România dobândise aproape toate teritoriile pe care şi le putea dori – cu excepţia Banatului sârbesc -, suprafaţa sa devenind mai mult decât dublă, dacă se face o comparaţie cu situaţia antebelică, acelaşi lucru fiind valabil şi în cazul populaţiei.

La 14/27 august 1916, data semnării Tratatului cu Antanta, România intrând în războiul pentru întregire, suprafaţa Vechiului Regat era de 130.177 km2, iar populaţia de 7.160.682 locuitori. În anul 1920, în urma alipirii Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Maramureşului, Crişanei, precum şi a Cadrilaterului, suprafaţa a ajuns la 295.049 km2, în vreme ce populaţia a crescut la 15.541.424 de locuitori.

Beneficiind de o conjunctură internaţională favorabilă – disoluţia Imperiului Austro-Ungar, dezmembrarea Rusiei, ceea ce a permis desprinderea Basarabiei / Republicii Democratice Moldova şi unirea ei cu România, configurarea tratatelor de pace pe baza „Celor 14 puncte” ale preşedintelui american Woodrow Wilson, unul dintre puncte fiind dreptul la existenţă autonomă a popoarelor din Austro-Ungaria -, românii şi-au realizat, în mod neaşteptat, mult doritul stat naţional unitar, având însă litigii teritoriale cu aproape toţi vecinii1.

Tratatul de la Trianon consfinţea şi includerea teritoriului Croaţiei – Slavoniei (partea de nord a Republicii Croaţia) şi Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, includerea Slovaciei şi Ruteniei (azi Republica Slovacia şi, respectiv, Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Ceho-slovaciei, includerea Transilvaniei şi a părţii răsăritene a Banatului în cadrul Regatului României şi a Burgenland-ului în cadrul Republicii Austria.

Delegaţia română la Conferinţa de la Paris a avut în componenţa sa experţi extrem de valoroşi: şeful delegaţiei, Ion I.I.C. Brătianu (până la demisia acestuia din 12 septembrie 1919), Nicolae Titulescu, Nicolae Mişu, Victor Antonescu, Dr. Ion Cantacuzino, Constantin Diamandy, Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara, Eugen Neculce, Ludovic Mrazec, Caius Brediceanu, Alexandru Lapedatu, Traian Vuia, colonel Toma Dumitrescu etc. Memorandumurile, aide-mémoire-urile, notele

înaintate reprezentanţilor Marilor Puteri reprezentate în Consiliul celor Patru (delegaţii Franţei, Marii Britanii, SUA şi Italiei), care au avut în mâinile lor puterea deciziei, se caracterizau printr-un înalt nivel de profesionalism, printr-o argumentaţie modernă, sobră, solidă şi printr-un aspect absolut remarcabil: respectul datorat popoarelor vecine1.

La 19 ianuarie / 1 februarie 1919 şeful delegaţiei române, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu a prezentat memoriul „România în faţa Conferinţei de la Paris. Revendicările sale teritoriale”, în care a făcut o largă prezentare asupra conduitei statului român în război şi a împrejurărilor în care s-a încheiat pacea separată cu Puterile Centrale. Premierul a cerut recunoaşterea internaţională a actelor de unire din anul 1918, exprimate în hotărârile de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Delegaţia română condusă de Ion I.C. Brătianu nu a avut o atmosferă foarte favorabilă, premierul adoptând o atitudine intransigentă în ceea ce privea recunoaşterea integrală a Tratatului cu Antanta din 4-17 august 1916, prin care Banatul urma să revină în întregime României, existând şi alte divergenţe între delegaţia română şi Puterile învingătoare.

Trianonul – aceasta e prima realitate ce se impune a fi cunoscută în legătură cu el -, n-a fost un tratat între Ungaria şi ţările vecine, aşa cum apare, simplificat, în publicistica interesată în a sugera că el a fost o „reglare de conturi” impusă de câteva ţări, dornice să beneficieze de pe urma înfrângerii Ungariei în Primul Război Mondial şi a „nedreptăţii istorice” a cărei victimă ar fi fost aceasta.

Trianonul a fost un tratat între Ungaria şi restul lumii. Reglementarea prin el a contenciosului problemelor dintre Ungaria şi România ocupă un loc restrâns în ansamblul tratatului, deşi, desigur, nu lipsit de importanţă2.

În Tratat, textul articolului 45 stipulează că: „Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a şi recunoscute, prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România3. O comisie europeană, formată din şapte membri, dintre care cinci numiţi de către Marile Puteri Aliate şi Asociate şi câte unul de către România şi Ungaria urma să fie formată în termen de cincisprezece zile, comisie care avea misiunea de a urmări aplicarea tratatului, pentru a fixa la faţa locului traseul frontierei prevăzut la art. 27-304.

Traseul noilor frontiere, în multe cazuri, nu s-a suprapus graniţelor etnice şi aceasta din motive obiective, dată fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu populaţie amestecată, dar şi faptului că Marile Puteri au preferat principiul „graniţelor lungi”5.

Cu ocazia dezbaterilor referitoare la ratificarea de către Franţa, Aristide Briand a confirmat frontierele fixate pentru România şi integritatea sa teritorială, spunând că „Franţa nu va interveni niciodată împreună cu guvernele aliate şi prietene pentru a dăuna dreptului României la suveranitate naţională, oricât de puţin6.

Tratatul nu a ocupat un rol la fel de important în conştiinţa naţiunilor din statele succesoare sau vecine. Pentru ele, Tratatul a reprezentat realizarea dreptului la auto–determinare şi a consfinţit o realitate existentă pe teren – majoritatea teritoriilor fuseseră deja ocupate de către forţele armate ale României, Cehoslovaciei şi Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor.

Înainte ca Marele Forum al Păcii, care şi-a deschis lucrările în capitala Franţei, la 18 ianuarie 1919, să recunoască unirea Transilvaniei cu România, a existat o altă recunoaştere internaţională a justeţei cauzei româneşti, cel puţin la fel de importantă ca şi cea a guvernelor ţărilor lumii. Este vorba de recunoaşterea opiniei publice internaţionale. La începutul secolului al XX-lea, caracterul românesc al Transilvaniei încetase să mai fie apanajul unui grup restrâns de cunoscători, cum fusese în Evul Mediu, şi devenise, treptat, un fapt comun, cunoscut şi recunoscut de cercuri tot mai largi ale opiniei publice internaţionale. Contribuiseră la aceasta românii ardeleni înşişi, prin unirea unei părţi a lor cu Biserica Catolică şi prin activitatea „Şcolii Ardelene”, prin revoluţia de la 1848 şi mişcarea memorandistă din 1892. La 1 Decembrie 1918, când cei 100.000 de români prezenţi la Alba Iulia au aclamat votul celor 1.228 de membri ai Marii Adunări Naţionale, unirea teritoriilor româneşti din partea ungară a fostei monarhii habsburgice cu România, opinia publică internaţională, în imensa ei majoritate, a salutat evenimentul ca pe un fapt de justiţie şi normalitate, a cărui împlinire era doar o chestiune de timp1.

Participanţii la Conferinţa de Pace de la Paris erau, în mare parte, conştienţi de faptul că Imperiul Austro-Ungar încetase să mai existe cu mult înainte de deschiderea lucrărilor Conferinţei, şi că popoarele oprimate îşi hotărâseră singure destinul. Charles Seymour, expert al Comisiei Americane pentru Austro-Ungaria, arăta că, atunci când s-a deschis Conferinţa de Pace „Monarhia habsburgică nu mai era decât o instituţie ce aparţinea trecutului, aşa încât cea mai mare parte a sarcinii pacificatorilor a constat în determinarea, pur şi simplu, a detaliilor frontierelor”.

Premierul britanic, David Lloyd George, aprecia că „Înainte ca puterile să ajungă să examineze pacea austriacă, ele erau confruntate cu fapte săvârşite şi ireversibile. Ceea ce se prevăzuse cu multă vreme înainte, prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar, se realizase în practică, dar într-un ritm neaşteptat de rapid şi într-un mod complet impre-vizibil şi ireparabil”.

Esmond Harmworth, secretar de stat în Ministerul de Externe al Marii Britanii în 1920, declara: „Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părţile sale componente, înaintea începerii Conferinţei de Pace, căci această ţară nu a fost decât un conglomerat artificial şi forţat de rase, neasemănătoare şi, în unele cazuri, ostile2.

Poziţia României a fost, de la început, dificilă, întrucât Antanta considera că tratatul din 1916 îşi pierduse valabilitatea ca urmare a semnării păcii de la Bucureşti din 7 mai 1918 cu Puterile Centrale, iar SUA refuzau să recunoască orice acord încheiat înainte de intrarea lor în război.

Deşi potrivit tratatului din 17 august 1916 România trebuia să se bucure la Conferinţa păcii de drepturi egale cu celelalte ţări semnatare, ea a fost inclusă în rândul statelor cu interese limitate, putând participa la dezbateri numai atunci când era invitată, dreptul de decizie aparţinând Consiliului celor patru (Marea Britanie, Franţa, Italia şi SUA).

I s-a reproşat României că, prin încheierea armistiţiului şi apoi a păcii separate din mai 1918 cu Puterile Centrale – nesancţionată de Rege şi neratificată de Parlament -, au fost încălcate prevederile din Tratatul de Alianţă cu Antanta din august 1916, care prevedea obligaţia tuturor părţilor să nu încheie pace separată sau generală decât împreună şi în acelaşi timp, cu toate că România a fost obligată la aceasta şi a rezistat aproape o jumătate de an înainte de încheierea păcii, Aliaţii considerând că România nu mai era un stat aliat, ci unul neutru, tratatul de alianţă devenind nul1. De altfel, în Tratatul de Pace încheiat cu Germania a fost inserată clauza, introdusă la propunerea şefului delegaţiei britanice, David Lloyd George, care anula tratatele de pace de la Brest – Litovsk şi Bucureşti.

În SUA, încă din 1917, a fost creată o Comisie de Investigare (Inquiry Commission), având drept coordonator pe colonelul Edward M. House, un apropiat al preşedintelui Woodrow Wilson. Comisia a redactat peste 20 de studii în care se recunoştea dreptul poporului român la unitate naţional-statală. „Românii – se arăta într-un referat întocmit de John F. Carter Jr. – trăiesc astăzi pe locurile unde au trăit cu cincisprezece secole în urmă strămoşii lor daci şi romani”.

În ianuarie 1919, în recomandarea pe care Comisia o făcea preşedintelui Wilson, se susţinea ideea de a se acorda României întreaga Transilvanie, zonele locuite de români din Ungaria şi două treimi din Banat. Frontiera propusă era foarte apropiată de cea pe care, în final, Conferinţa a stabilit-o ulterior între România şi Ungaria.

În Marea Britanie, echivalentul britanic al Inquiry Commission a fost Departa-mentul de Informare Politică (Political Intelligence Department – P.I.D.), din cadrul Foreign Office-ului, condus de Sir William George Tyrell, colaborator apropiat al ministrului Afacerilor Externe, Sir Edward Grey. Acest grup, încă din 1916, când guvernul britanic nu luase în considerare dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, cu o extraordinară capacitate de anticipare a evoluţiilor politice din regiune, avansa ideea dispariţiei Imperiului, a cărui existenţă era în contradicţie cu aspiraţiile de libertate şi unitate naţională ale popoarelor pe care le subjuga. Într-o altă lucrare – Peace Handbooks -, George Walter Prethero, coordonatorul activităţii P.I.D., susţinea unirea Transilvaniei şi Banatului cu România, pe baza principiului naţionalităţilor.

Şi guvernul francez a trecut, în ianuarie 1917, la formarea unui Comité d’Études, care să facă propuneri pentru reglementarea problemelor postbelice din Europa Cen-trală. Doi membri ai Comitetului – André Tardieu şi geograful Emmanuel de Martonne -, în proiectele privind frontiera de vest a României, au dat soluţia cea mai favorabilă României.

Datorită situaţiei în care s-a aflat în anii 1916-1918, România nu a putut crea un colectiv de experţi în vederea pregătirii documentaţiei şi lucrărilor necesare pentru apărarea drepturilor ţării la Conferinţa de Pace. Dar când s-a negociat pacea de la Buftea – Bucureşti cu Puterile Centrale, guvernul Marghiloman a reuşit să prezinte un excelent studiu în care se demonstra caracterul românesc al Dobrogei. Din păcate, factorul politic antiromânesc a primat însă atunci, şi nu argumentele şi dreptatea2.

Delimitarea graniţei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în zona Banatului, a întâmpinat numeroase dificultăţi. Ion I.C. Brătianu cerea ca întreg Banatul să fie încorporat în Regatul României, promis de Aliaţi în 1916, considerând că existenţa unei graniţe naturale puternice cu statele slave, Dunărea şi Nistru, era o necesitate strategică pentru România. Ulterior, în urma demersurilor diplomatice ale Serbiei şi ale altor cercuri politice occidentale care o sprijineau, Conferinţa de Pace a impus României renunţarea la Banatul de Sud pentru a fi cedat Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor îndeosebi din raţiuni strategico-militare.

Ion I.C. Brătianu nu a acceptat însă niciun compromis în problema cedării Banatului de Sud. În imposibilitate de a face acceptată poziţia României, Brătianu a părăsit Parisul şi s-a angajat în politica de rezistenţă faţă de cei „Patru Mari”, pînă la 12 septembrie 1919, când a demisionat1.

În raportul prezentat în cadrul Conferinţei de Pace, la 1 februarie 1919, I.I.C. Brătianu a relevat faptul că intrarea ţării noastre în Primul Război Mondial alături de Puterile Antantei a avut ca scop fundamental eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei de sub dominaţia Austro-Ungariei şi a demonstrat totodată aportul său economic, politic şi militar la obţinerea victoriei Aliaţilor asupra Puterilor Centrale.

De asemenea, el a probat cu argumentele istorice şi etno-demografice că Transilvania şi Banatul sunt teritorii româneşti, reamintind că statisticile ungare, deşi totdeauna falsificate, îi menţionau, totuşi, pe români ca fiind populaţia majoritară a acestor ţinuturi. „Populaţia română din aceste teritorii, sublinia raportul, reprezintă mult peste două treimi din întreaga populaţie”. Ion I.C. Brătianu a ţinut să reliefeze faptul că „Înainte ca armata română să pătrundă în Transilvania, deputaţii români din toate judeţele acestei provincii, în virtutea dreptului la autodeterminare, s-au întrunit la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde au hotărât unirea definitivă a Transilvaniei şi a regiunilor (româneşti) din Ungaria cu România”.

Toate hărţile etnografice elaborate de geografi, indiferent dacă erau unguri, germani, francezi, englezi sau italieni, au pus în evidenţă faptul că graniţele etnicităţii româneşti spre Apus depăşeau frontiera trasată prin Tratatul de la Trianon.

Ion I.C. Brătianu a explicat că guvernul României a acceptat frontiera cu Ungaria stabilită la Conferinţa de Pace de la Paris pentru dezamorsarea lucrărilor Conferinţei de Pace, blocate la un moment dat de protestele şi obstrucţia delegaţiei ungare. Delegaţia română, în interesul păcii, a renunţat să mai revendice teritoriile locuite de români la sud de Dunăre, precum şi cele din regiunea Tisei. La stabilirea frontierelor României, Conferinţa de Pace de la Paris a luat de bază Tratatul din 4/17 august 1916, încheiat între România şi Antanta2.

Consiliul Suprem Interaliat a hotărât, în cadrul şedinţelor din 1 şi 18 februarie 1919, formarea unei Comisii de experţi (francezi, englezi, americani şi italieni) care să studieze problemele teritoriale expuse de prim-ministrul guvernului român în Raportul prezentat la 1 februarie şi să prezinte propuneri pentru delimitarea frontierele cu Ungaria „pe terenul etnic, geografic şi al necesităţii economice”. Pe baza acestor criterii, Comisia de Experţi a supus discuţiei Consiliului Miniştrilor de Externe ai Conferinţei, întruniţi în şedinţa din 11 iunie 1919, linia de frontieră româno-ungară.

Consiliul Miniştrilor de Externe s-a întrunit la Quai d’Orsay pe 11 iunie 1919 pentru a discuta graniţele de vest ale României. Frontiera dintre România şi Ungaria indicată de Consiliu era, în esenţă, frontiera actuală şi a fost acceptată de guvernul României. Dar nu era cea promisă prin Tratatul de Alianţă din 1916, adică de-a lungul întregului curs al Tisei, de la Szeged, la sud, la Vásárosnámény, în nord. La Trianon s-a stabilit României un teritoriu mai mic decât acela la care avea dreptul, conform principiului autodeterminării.

La 21 iunie 1919, Consiliul Suprem a analizat şi frontierele dintre România şi Regatul Sârbo-Croato-Slovenilor în zona Banatului.

Referitor la situaţia Transilvaniei, în toamna anului 1918, Imperiul Austro-Ungar se afla în plin proces de disoluţie. La 3 noiembrie, Austro-Ungaria a cerut încetarea ostilităţilor şi încheierea unui armistiţiu. Actul s-a perfectat la Padova, Villa Giusti, prin reprezentantul Antantei, generalul Armando Vittorio Diaz, iar în fruntea guvernului ungar – Ungaria fiind desprinsă de Austria, separarea celor două nefiind, la acea dată, recu-noscută de Franţa, mai ales prin prisma riscului ca Germania să anexeze Austria -, a fost instalat contele Károly Mihály.

Situaţia s-a complicat după ce reprezentanţii noului guvern de la Budapesta l-au contactat la Belgrad pe generalul Franchet d’Esperey, comandantul Armatei Aliate a Orientului, şi au semnat, la 13 noiembrie 1918, un acord care prevedea, printre altele, ca trupele maghiare să fie retrase în spatele unei linii care pornea de pe Valea Someşului Mare, pe Valea Bistriţei, pe Valea Mureşului până la vărsarea acestuia în Tisa, de unde prin Subotica, Baja şi Pécs ajungea la râul Drava. Teritoriul în cauză trebuia evacuat în termen de opt zile şi ocupat de trupele Aliate, dar administrat în continuare de către guvernul ungar.

Guvernul Károlyi, prin intermediul ministrului Jászi Oszkár, a încercat să înduplece partea română, să o aducă la masa negocierilor, pentru a o convinge de inoportunitatea destrămării teritoriale a vechii Ungarii.

La 13-14 noiembrie 1918 s-au purtat convorbiri la Arad, însă acestea nu au condus la niciun rezultat, în vreme ce Jászi propunea constituirea populaţiei româneşti în entităţi teritoriale compacte şi omogene, care să se bucure de autonomie admini-strativă şi culturală în cadrul unei federaţii conduse de maghiari, conducerea C.N.R.C. dorea ruperea oricăror legături politice şi teritoriale cu fosta Ungarie.

În acest context, Consiliul Naţional Român Central care îşi mutase sediul de la Budapesta la Arad şi a trecut la organizarea în teritoriu a consiliilor naţionale locale şi a gărzilor naţionale, după care a pregătit alegerea delegaţilor care urmau să fie prezenţi la Alba Iulia, unde pe 1 decembrie 1918 a fost convocată Marea Adunare Naţională şi o mare adunare populară sub auspiciile căreia românii transilvăneni trebuia să se pronunţe asupra viitorului Ardealului, ceea ce s-a şi făcut prin votul celor 1.228 de delegaţi ai românilor prezenţi la adunare.

Trebuie accentuată ideea Consiliului Naţional Român Central, de a se îngriji să confere Adunării de la Alba Iulia un caracter profund plebiscitar, de aceea toţi cei 1.228 de delegaţi prezenţi aici au fost purtătorii mandatelor încredinţate lor de către comunităţile care i-au ales. Urmarea a fost faptul că o sută de mii de participant veniţi din toate comitatele locuite de români au ratificat prin ovaţiile şi uralele lor decizia de unire a Transilvaniei cu România, proclamată la Alba Iulia de către delegaţii lor, subliniind pe această cale încă o dată caracterul plebiscitar al evenimentului.

În replică, Guvernul Károlyi nu a recunoscut validitatea Adunării de la Alba Iulia şi nici pe cea a constituirii Consiliului Dirigent, iar la 8 decembrie l-a numit pe Apáthy István în funcţia de şef al Comisariatului pentru Ungaria de Est, care în perioada următoare avea să-şi radicalizeze poziţia faţă de românii ardeleni.

În plan militar, linia de demarcaţie în Transilvania în intervalul 19181919 a reprezentat o prelungire geografică în spaţiul transilvan a liniei convenţionale cu rol de delimitare a zonei de contact dintre trupele Antantei victorioase şi cele ale Ungariei învinse – ca stat succesor al Imperiului Austro-Ungar. Această linie a avut un scop strict militar de separare geografică provizorie, urmând ca linia politică definitivă de demarcaţie (frontiera) să fie fixată prin tratativele de pace ulterioare.

Evoluţia liniei de demarcaţie între trupele ungare şi cele române a avut loc. Contextul a fost reprezentat de obiectivele postbelice fundamental antagonice ale politicilor taberelor maghiară şi română, anume menţinerea integrării teritoriale a Ungariei şi, în mod deosebit, păstrarea Transilvaniei – de partea maghiară (cel puţin până la momentul unor decizii teritoriale ferme ale Conferinţei de Pace), respectiv preluarea puterii statale în Transilvania şi maximalizarea gradului de ocupare militară a teritoriului, pentru a asigura succesul solicitărilor teritoriale – de partea română.

Un prim aliniament delimitat la nord de cursul Someşului Mare, ulterior răsfrânt spre Târgu Mureş – astfel încât să urmeze cursul Mureşului până la vărsarea în Tisa, a fost consemnat la 13 noiembrie 1918, la Belgrad, printr-o Convenţie militară de armistiţiu. Deoarece România semnase anterior o pace separată cu Puterile Centrale, fiind considerată, astfel, un stat necombatant, n-a fost invitată la semnarea respectivei Convenţii şi nici nu i s-a cerut părerea în ceea ce priveşte prevederile ei. România nu s-a împăcat însă niciodată cu unele prevederi ale acestui act, mai ales cu cele care au avut ca subiect trasarea liniei de demarcaţie şi menţinerea administraţiei transilvănene sub control ungar.

Convenţia a reconfirmat şi a individualizat pentru Ungaria, după disoluţia Dublei Monarhii, „Linia Diaz, aşa cum fusese ea precizată în cadrul armistiţiului de la Villa Giusti din data de 3 noiembrie 1918 ca linie de contact dintre trupele Antantei, care câştigase Primul Război Mondial şi cele ale statului ungar, în calitate de stat succesor al Austro-Ungariei. Linia de demarcaţie a fost stabilită, în Transilvania, pe traseul reprezentat de cursul superior al Someşului – Bistriţa – Reghin – Târgu-Mureş -, şi cursul Mureşului până la vărsarea în Tisa. Localităţile menţionate urmau să fie libere de trupele ungare, iar trupele Aliaţilor urmau să ocupe regiunea evacuată de maghiari în condiţiile fixate de comandantul şef al Armatelor Aliate din Orient. Fixarea acestei linii de demarcaţie nu s-a bazat, însă, pe principii etnografice, geografice şi strategice ferme şi, în plus, Franchet d’Esperey a fost, la momentul respectiv, în necunoştinţă de cauză privind prevederile teritoriale ale Tratatului de la Bucureşti din anul 1916. Refuzând să facă o distincţie între „vechii” maghiari şi „noii” maghiari de după război, d’Esperey a trasat o linie de demarcaţie aproape centrată pe vechea frontieră, linie care a fost operă a unui militar, nu a unui politician. Suplimentar, această Convenţie a determinat apariţia unei situaţii cu caracter relativ confuz, deoarece a prevăzut ca administraţia din teritoriul evacuat să rămână sub controlul guvernului budapestan, aliaţii urmând să nu se amestece în administrarea internă a statului ungar.

Începând cu 26 noiembrie 1918, la Budapesta a funcţionat o misiune militară franceză cu menirea de a supraveghea aplicarea Convenţiei de Armistiţiu. Conducerea acesteia a fost încredinţată locotenent-colonelului Fernand Vix.

După o scurtă perioadă, guvernul de la Paris a realizat imperfecţiunile textului semnat, ceea ce a determinat un statut de provizorat al acestuia. Înlocuirea sa efectivă va fi luată în considerare doar începând cu 26 februarie 1919, când negociatorii Confe-rinţei de Pace de la Paris au decis crearea unei zone neutre între trupele române şi cele ungare.

În speranţa împiedicării instituirii controlului militar românesc în Transilvania, în această etapă, guvernul ungar a făcut mai multe demersuri politice, diplomatice şi militare.

Receptând Proclamaţia emisă de generalul Prezan la câteva zile de la semnarea armistiţiului, prim-ministrul maghiar a contestat, într-o convorbire avută cu şeful Misiunii Militare Aliate la Budapesta, dreptul românilor de a ocupa Transilvania în limitele fixate de Convenţia de la Belgrad, iar la 30 noiembrie 1918 a cerut, prin intermediul aceluiaşi Fernand Vix, ca AradOradeaCareiSatu MareAlba IuliaAiudClujBaia MareSighetu Marmaţiei, Târgu-Mureş, Bistriţa, Odorheiu Secuiesc să fie ocupate de trupe ale Puterilor Aliate1. La 11 decembrie, solicitând lămuriri colonelului Vix în privinţa trupelor române, Comisiei Ministeriale Maghiare pentru Armistiţiu i s-a răspuns că „Armata Română a fost recunoscută ca putere aliată a Antantei şi că armata sa lua parte la ocuparea teritoriilor stabilite prin Convenţia de Armistiţiu cu acelaşi statut ca şi celelalte naţiuni ale Antantei2.

În cursul lunii decembrie, guvernul de la Budapesta, nerecunoscând Unirea, a început să ia jurământul de credinţă către statul ungar de la toate autorităţile comita-tense, cercuale şi comunale3 şi s-a preocupat de întărirea poziţiei sale la Cluj. Astfel, dincolo de râul Mureş au început să se concentreze forţe ungare şi atitudinea faţă de populaţia română – în special faţă de Gărzile Naţionale Române – a devenit din ce în ce mai ameninţătoare4.

La cererea generalului Prezan, generalul Berthelot a fost de acord, la 12 decembrie, cu depăşirea liniei de demarcaţie5.

Considerate aliate, trupele române au trecut Carpaţii Orientali şi, fără incidente majore, au ocupat, până la 15 decembrie, aliniamentul desemnat, în pofida demersurilor politice, diplomatice şi militare făcute de guvernul ungar, cu speranţa împiedicării instituirii controlului militar românesc în Transilvania6.

Operaţiunea de depăşire a liniei de demarcaţie anterioare de către armata română era deja pregătită la data de 15 decembrie, moment în care guvernul Ungariei i-a cerut şefului Misiunii aliate de la Budapesta explicaţii cu privire la intenţiile trupelor române. Deşi trecerea liniei ar fi fost neavenită – conform Convenţiei de Armistiţiu românii având voie să ocupe doar puncte strategice dincolo de respectiva linie, Consiliul Dirigent, contrar avertismentului adresat de Vix lui Berthelot, a notificat – atât pe 15, cât şi pe 16 decembrie 1918 -, Comisariatului Ungariei de Răsărit din Cluj, condus de Apáthy István, faptul că trupele române vor trece linia. Pentru evitarea inutilă de pierderi de vieţi omeneşti, Armatei Ungare i s-a sugerat să se retragă din zonă7.

La 24 decembrie 1918, armata română a intrat în Cluj. Aici, în momentul intrării trupelor române s-a aflat comisarul István Apáthy. Acesta era asistat de către un aparat administrativ multipartinic format din 14 departamente, al cărui rol era acela de a administra civil un teritoriu aflat în continuă scădere. Atât Apáthy, cât şi aparatul său au rămas pe loc şi, într-un act simbolic dorit a semnaliza continuitatea juridică, a rămas un timp şi comandamentul militar ungar8.

Ajuns la Cluj pe 30 decembrie, în cursul unei călătorii de informare în Transilva-nia, generalul Berthelot s-a întâlnit a doua zi cu comisarul Apáthy, cu scopul de a preveni un conflict, şi au convenit împreună asupra unei noi linii de demarcaţie. Aceasta urma să se întindă pe aliniamentul Baia Mare – Dej – Cluj – Deva şi să aibă de-a lungul său o fâşie demilitarizată de 15 km care ar fi urmat să-i separe pe beligeranţi1. Despre această nouă linie guvernul Ungariei a aflat de abia la 10 ianuarie. După ce guvernul francez a acceptat noul traseu, nu însă fără a-şi exprima dezacordul prin vocea lui Georges Clemenceau, faţă de demersul lui Berthelot, generalul Franchet d’Esperey şi-a dat şi el acordul pe data de 27 ianuarie 1919, pentru linia Berthelot – Apáthy2.

De asemenea, guvernul ungar a făcut un apel, fără efect, saşilor, să se opună trecerii armatelor române în Transilvania şi a încercat să trateze cu Armata Mackensen în acelaşi scop.

Mai puternică militar în acel moment şi mai agresivă, ca urmare a unor tratative duse cu sprijinul generalului Berthelot, România şi-a deplasat trupele până la alinia-mentul Baia Mare – Dej – Cluj – Deva, ocupându-l deja pe data de 24 decembrie 1918. Deşi în faza iniţială structurile de conducere ungare locale au refuzat să retragă soldaţii mobilizaţi între timp pentru a face faţă înaintării române, guvernul Ungariei şi-a dat, în final, acordul pentru aceasta. Conducerea aparatului administrativ regional maghiar, precum şi comandamentul său militar au rămas însă pe loc, într-un act simbolic dorit a semnaliza continuitatea juridică, iar trupele ungare au început să se concentreze în nord-estul depresiunii transilvane.

Conform lui Franchet d’Esperey, scopul final al românilor a fost acela de a ocupa teritoriile aflate în sud-estul Tisei, în conformitate cu cele consemnate în tratatul secret de la Bucureşti. În consecinţă, generalul francez a apreciat că un război româno-ungar era iminent3. Nu s-a ajuns, totuşi, la o ciocnire deschisă, deoarece, în 21 ianuarie 1919, Franchet d’Esperey a ordonat oprirea avansului militar românesc. Pe 23 ianuarie, Consiliul de Miniştri ungar a decis, pentru prima dată, că nu mai avea o altă soluţie decât rezistenţa armată, iar la 24 ianuarie, Clemenceau i-a atras atenţia lui Henri Berthelot că nu era cazul să se ia în considerare toate pretenţiile româneşti.

La 11 ianuarie 1919, eşecul cabinetului Károlyi în a gestiona situaţia din teritoriile fostei coroane maghiare a dus la formarea unui nou guvern, cel condus de Berinkey Dénes, şi la proclamarea Republicii Populare Ungare, al cărei preşedinte provizoriu a devenit fostul premier4.

Până la începerea lucrărilor Conferinţei de Pace, la 18 ianuarie 1919, trupele române ocupaseră deja două treimi din teritoriul Transilvaniei, situaţia fiind calificată de partea maghiară ca fiind intolerabilă.

Forţele armate române au continuat să preseze încet înainte şi, ca urmare a eforturilor Guvernului României şi ale Consiliului Dirigent, linia de demarcaţie a fost mutată pe linia Sighetu Marmaţiei – Baia-Mare – Zalău – Ciucea – Zam, aliniament pe care trupele s-au oprit în 22 ianuarie 1919, la ordinul generalului d’Esperey.

În timpul deliberărilor Consiliului Militar Suprem din 19 februarie 1919, şeful Statului Major General francez, generalul Henri Alby, a sugerat, în urma analizei situaţiei militare a zonei, să se renunţe la Convenţia militară de Belgrad, pentru a fi trasată o nouă linie de demarcaţie între Ungaria şi România. Mai mult, a susţinut chiar ca trupele române să poată controla centrele de comunicaţii Satu Mare, Oradea şi Arad, dat fiind că trupele lui Berthelot ar fi urmat să fie trimise în Rusia. Problema unei zonei neutre din Ungaria a intrat pe ordinea de zi a Consiliului la data de 21 februarie 1919. Argumentele specialiştilor militari de la Versailles au fost acceptate de reprezentanţii aliaţi şi, astfel, au putut fi stabilite detaliile finale ale planului militar1.

În consecinţă, conform deciziei luate, trupele ungare situate la est de linia Satu-Mare – Arad urmau să se replieze 100 km, până aproape de râul Tisa, între Armata Română (care urma să avanseze şi să preia districtele Satu Mare, CareiOradea şi Arad) şi cea maghiară urmând să se interpună o fâşie demilitarizată aflată la vest de linia de demarcaţie, fâşie care ar fi cuprins VásárosnaményDebreţinGyomaHódmezővásárhely şi Szeged. Administraţia ungară din aceste zone ar fi urmat să fie sub supraveghere franceză. Prin ultima măsură, planificatorii militari francezi ar fi urmat să asigure spatele armatei regale române, destinată să participe la operaţiuni împotriva Rusiei Sovietice şi, de asemenea, să rezerve calea ferată dintre Timişoara – Satu Mare – Ciop pentru transporturi militare destinate Poloniei2.

Linia de demarcaţie până la care ar fi urmat să înainteze românii ar fi trebuit, aşadar, să aibă traseul prin localităţile Arad – Salonta – Oradea – Carei – Satu-Mare, cele 3 centre feroviare principale fiind excluse de la ocupaţia militară română, dar disponibile pentru folosinţa trupelor române şi pentru românii care trăiau în zonele controlate de Aliaţi, în scopuri economice. Limita nordică a avansului românesc ar fi urmat să fie râul Someş3.

La 26 februarie, într-un context în care România a devenit un factor semnificativ al planurilor comandanţilor militari francezi de intervenţie împotriva Rusiei Sovietice, Conferinţa de Pace a trasat o nouă linie de demarcaţie aflată între Satu Mare şi Arad. Comunicarea noii decizii către guvernul maghiar, cunoscută ca „Nota Vix”, a căpătat însă, în contextul deteriorării rapide a situaţiei militare aliate din Ucraina, un caracter ultimativ, ducând la o criză politică ungară finalizată cu instalarea unui guvern comunist la Budapesta. Decizia s-a dovedit inacceptabilă pentru oficialii maghiari, noul regim considerându-se în stare de război cu România4.

În Ungaria a fost decretată mobilizarea generală şi statul maghiar a căutat să colaboreze militar cu Rusia bolşevică printr-o alianţă ofensivă şi defensivă.

Ultimele tentative de negociere au eşuat, astfel că la 16 aprilie 1919, trupele române au declanşat o ofensivă generală pentru a avansa dincolo de vestul Munţilor Apuseni.

În altă ordine de idei, la Conferinţa de Pace premierul Ion I.C. Brătianu a respins acuzaţiile anglo-saxonilor conform cărora România, prin conflictul cu Ungaria, ar fi dus la instituirea bolşevismului în Ungaria. Realitatea evidentă a fost că, prin acţiunea ei militară România a contribuit, alături de Polonia – prin victoria acesteia din 1920 împotriva armatei sovietice -, la salvarea Europei de bolşevism. Prim-ministrul român a mai declarat, la insistenţele pentru retragerea armatei române din Ungaria (de pe aliniamentul Tisei), că România nu putea să facă aceasta „până nu se cunosc graniţele”, pentru a se evita „complicaţiile cu maghiarii”.

La vederea liniei de frontieră imaginată de Aliaţi, Brătianu a constatat că erau „(…) diferenţe foarte mari, mai ales la extremităţi”, exprimându-şi regretul că „(…) stabilirea frontierei s-a făcut fără participarea noastră”. Poziţia şi argumentele aduse de Brătianu au schimbat poziţia Marilor Puteri. În ziua următoare, Georges Clemenceau, prim-ministrul Franţei, a recunoscut că „În loc să tratăm Ungaria mai puţin aspru decât Bucureştiul, ar fi prudent de trimis o misiune la Budapesta pentru a hotărî la faţa locului dacă argumentele lui Brătianu sunt valabile şi a se discuta posibilitatea unui nou armistiţiu cu Kun Béla” (liderul bolşevic al Ungariei). Preşedintele american Woodrow Wilson şi prim-ministrul britanic David Lloyd George au fost câştigaţi de partea României. Poziţia României a fost reiterată de respectatul mareşal francez Ferdinand Foch, care considera că „dacă nu se aprobă cererile juste ale României, siguranţa ei e compromisă”.

Convins de justeţea poziţiei guvernului român, diplomatul britanic George Clerk, care a fost trimis în România şi a sosit în septembrie 1919, datorită rapoartelor primite de Conferinţa de Pace de la trimişii ei la Budapesta, a redactat un raport favorabil cu privire la pretenţiile de frontieră ale României. Între timp, patru comisii de experţi – britanică, franceză, americană şi italiană -, au trasat frontierele României cu Ungaria, cea mai apropiată de prevederile tratatului din 1916 fiind cea britanică. Totuşi, această frontieră se deosebea de actul din 1916 şi nu lua în considerare toate rezoluţiile din 1 decembrie 1918. Alexandru Vaida-Voevod, noul prim-ministru şi şef al delegaţiei române, a participat, în februarie-martie 1920, la Conferinţa Puterilor Aliate de la Londra, unde s-a arătat dispus să încheie pacea cu Ungaria, neuitând să menţioneze necesitatea recunoaşterii de către Aliaţi a actelor de unire cu Transilvania şi Basarabia.

Contele Apponyi Albert, şeful delegaţiei Ungariei, a acuzat România, Iugoslavia şi Cehoslovacia de „imperialism”, deoarece „în virtutea principiilor naţionalităţilor”, aceste state au acaparat „teritoriul milenar al Ungariei”. Diplomaţia românească a răspuns, în martie 1920, acestor acuzaţii, ca şi soluţiilor preconizate de diplomaţia de la Budapesta pentru tratatul de pace cu Ungaria, prin mai multe memorii, dintre care sunt de amintit „Românii şi drepturile minorităţilor reclamate de delegaţia maghiară”, „Românii şi plebiscitul cerut de delegaţia ungară”, „Românii şi contrapropunerile ungare privind clauzele militare, navale şi aeriene”.

Şeful delegaţiei Ungariei s-a străduit până la capăt să convingă delegaţii prezenţi la Paris că s-ar face o mare nedreptate ţării sale prin revenirea la graniţele ei strict naţionale.

În răspunsul său, preşedintele Conferinţei de Pace, preşedintele Franţei, Alexandre Millerand a afirmat că o stare de lucruri milenară nu are temei să dăinuiască dacă este contrară dreptăţii, că, dacă s-a hotărât menţinerea clauzelor teritoriale din tratatele de pace, a fost pentru că orice modificare a acestora ar fi adus incon-veniente mai grave decât cele pe care delegaţia maghiară le denunţa. Voinţa popoarelor s-a exprimat în lunile octombrie-decembrie 1918, când dubla monarhie s-a prăbuşit şi popoarele oprimate de mult timp s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi sau cehoslovaci1.

În Camera Lorzilor, în decembrie 1919-martie 1920, când s-a discutat tratatul de pace cu Ungaria, au fost avansate unele formule bizare, ca cea a lordului Bryce, potrivit căreia, pentru rezolvarea chestiunii maghiare, s-ar fi putut crea mai multe coridoare între Ungaria şi toate insulele unde locuiau maghiarii şi chiar secuii din Transilvania. Aceste opinii au fost repede abandonate pe baza argumentelor solide oferite de către delegaţiile română şi ale celorlalte naţiuni asuprite de fosta coroană maghiară.

Tratatul de la Trianon a fost semnat la 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învin-gătoare în Primul Război Mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, ca stat învins. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate şi asociate, dar şi dintre cele cu interese speciale, cum a fost România, pe de o parte, şi de Ungaria de cealaltă parte.

Întârzierea semnării tratatului s-a datorat tulburărilor din Ungaria, respectiv insta-urarea guvernului bolşevic al lui Kun Béla, în martie 1919, şi introducerea terorii în guvernarea Ungariei, şi declanşarea în două rânduri de ofensive împotriva Slovaciei şi României, de conivenţă cu regimul de la Kiev şi cel bolşevic din Rusia.

Tratatul de la Trianon n-a fost „opera diabolică” a României împotriva vecinei sale.

Târâtă în vâltoarea Primului Război Mondial, Ungaria a fost înfrântă, după ce ajunsese într-un conflict declarat oficial cu peste 20 de state din Europa şi din restul lumii. Fiecare dintre acestea s-a folosit de poziţia lui de partener la victorie pentru a formula pretenţii specifice faţă de cel învins. Tratatul de la Trianon a fost inventarul complet şi detaliat al tuturor acestora.

Trianonul a confirmat dezmembrarea Ungariei Mari şi alipirea părţilor locuite de alte naţionalităţi decât cea maghiară la statele care s-au format atunci ori şi-au desăvârşit unitatea naţională. Articolele 27-35 ale Tratatului consfinţesc includerea teritoriului Croaţiei şi Sloveniei (partea de nord a Republicii Croaţia) şi Voivodina (inclusiv o treime din vestul Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, al Slovaciei şi Ruteniei (azi Republica Slovacia şi Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenland-ului în cadrul Republicii Austria. 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) şi 63% din populaţie, aceasta din urmă în majoritate zdrobitoare fiind alcătuită din etnici ne-maghiari, au trecut către statele succesoare.

Dacă înainte de Primul Război Mondial, Ungaria era un stat multietnic, cu 9.550.000 de maghiari dintr-o populaţie totală de 21.500.000 de locuitori, după Trianon Ungaria a devenit un stat naţional – conform principiului dreptului la autodeterminare a naţiunilor -, cu o covârşitoare majoritate maghiară.

Tratatul a sancţionat independenţa Ungariei – proclamată de ea însăşi în no-iembrie 1918 – şi interdicţia vreunei viitoare uniuni a ei cu alt stat. Este o aluzie la eventualitatea unui „Anschluss” cu Austria, pe care încerca atunci să-l readucă în actualitate Casa de Habsburg, prin ultimii ei reprezentanţi. A consfinţit deci existenţa unui stat ungar independent, în care, pentru prima dată în istoria sa, poporul ungur devenea majoritar şi stăpân pe propria sa ţară1.

Frontiera cu România fixată la Trianon a urmat, fără abateri importante, delimitările realizate după criterii entice, cu opt ani înainte, atât de contele maghiar Bethlen István, cât şi de Varga Gyula, membru al Academiei Ungare, încercând totodată un compromis între variantele propuse de experţi la negocieri. Prin traseul liniei de graniţă stabilit între România şi Ungaria nu a fost atribuită României nicio palmă de pământ unguresc, fiind doar consfinţită o realitate istorică recunoscută ca atare de experţii prezenţi la Paris1.

Când a fost semnat Tratatul de la Trianon, la Bucureşti nu au fost manifestaţii exuberante de satisfacţie. Bucuria a fost prezentă, o bucurie liniştită, profundă, calmă. Era reacţia faptului că se cunoşteau de mai înainte prevederile acesteia şi recunoaşterea Unirii Transilvaniei cu România. Reacţia calmă, demnă avea explicaţii multiple, complexe. Românii considerau recunoaşterea Unirii un fapt de normalitate care trebuia să se întâmple, mai devreme sau mai târziu, pentru că ideea de unitate românească era săpată adânc în conştiinţa lor de o istorie lungă de secole. Referitor la aceasta, Nicolae Titulescu declara: „Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, şi îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfinţire a unei ordini de drept mult mai redusă decât aceea pe care veacuri de convieţuire şi suferinţe comune au săpat-o în conştiinţa istorică a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastră publică, Tratatul de la Trianon evocă mai curând ideea unei completări decât ideea unei amputări”.

Şi mai era ceva, care poate surprinde în atmosfera de ură acumulată în anii războiului, prelungită şi în anii postbelici: respectarea durerii celor învinşi. Acest sentiment îl exprima Nicolae Iorga: „Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înţelegem şi prin experienţa proprie, care e lungă de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. (…) Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calităţi de rasă suntem în stare a le preţui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate şi neputinţa de a se conduce în momente de criză. Şi, oricât ar fi fost de firesc ca la Bucureşti să se facă demonstraţie pentru triumful final al unei oştiri aşa de încercate, care e cea mai mare iubire şi mândrie a noastră, n-a stat în intenţia noastră să ofensăm suferinţa. (…). Şi am dori ca prin aceasta să fim şi provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizaţiei moderne pe un popor maghiar raţionabil, fără nimic din acel imperialism copleşitor pentru alţii, care exclude până acum pe unguri de la orice colaboraţie folositoare”.

Înţelegerea românească pentru durerile altora ar trebui să implice, obligatoriu, şi respectul altora pentru drepturile româneşti2.

Momentul Trianon a fost interpretat în unanimitate de istoricii unguri ca o nedreptate extraordinară şi o rană dureroasă.

De fapt, Tratatul de la Trianon a corectat una dintre cele mai longevive nedreptăţi din Europa. Pentru prima dată în câteva sute de ani, majoritatea populaţiei din Transilvania şi-a primit cu adevărat drepturile politice şi civile, a fost eliberată de discriminarea economică sistematică, i s-a permis libertatea religioasă şi nu a mai fost supusă naţio-nalismului agresiv al unei „rase superioare”. Dar Tratatul nu a inversat pur şi simplu rolurile dintre discriminat şi discriminator. Fosta minoritate maghiară privilegiată nu a fost privată de drepturile politice. Nu a suferit restricţii aplicate practicilor religioase. Şi, cu excepţia reformei agrare care, de asemenea, a redistribuit şi proprietăţile marilor stăpâni din vechiul regat, minoritatea maghiară nu a fost supusă unei politici economice discriminatorie3. Desigur că Tratatul de la Trianon nu a fost perfect şi populaţii minoritare au continuat să existe de ambele părţi ale noii graniţe. Desigur, drepturile egale au fost incluse în prevederile obligatorii cu privire la minorităţi, prevederi care i-au fost impuse României în timpul negocierilor de pace.

O problema ridicată nu o dată în trecut – şi care s-ar putea să reapară cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la încheierea lui – ar fi aceea dacă el mai este valabil.

Moralmente – şi în fapt -, Tratatul de la Trianon este, indiscutabil, o realitate şi în prezent. Din punct de vedere strict juridic însă, răspunsul nu e uşor de dat. El n-a fost niciodată denunţat formal şi oficial, potrivit practicilor internaţionale. Multe dintre prevederile sale s-au stins prin însăşi executarea lor ori prin depăşirea termenului lor de validitate.

Clauzele cele mai importante – cele teritoriale şi militare -, au fost modificate, deci parţial anulate, prin acţiunile guvernelor maghiare din 1939-1941, sprijinite de Germania şi Italia. Ne referim la invadarea Ucrainei Subcarpatice la 15 martie 1939, la anexiunile în baza celor două dictate de la Viena (2 noiembrie 1938 şi 30 august 1940) şi la invadarea şi anexarea, în aprilie 1941, a triunghiului dintre Tisa, Dunăre şi Sava, numit de sârbi Voivodina, iar de unguri Bacska.

Dar încălcarea unilaterală a unui tratat, mai ales când s-a săvârşit prin dictat, prin forţă sau ameninţare cu forţa, nu înseamnă anularea lui de drept.

Tratatul de pace de la Paris, semnat şi de Ungaria după Al Doilea Război Mondial, la 10 februarie 1947, a restabilit clauzele teritoriale ale Tratatului de la Trianon, reconfir-mându-le prin consens internaţional1.

Începând cu momentul ratificării formale a Tratatului de la Trianon, cercurile revizioniste maghiare au pus bazele unei ample mişcări anti-Trianon, care acţionează şi în zilele noastre, pe plan intern şi internaţional, folosind un veritabil arsenal de mijloace politico-diplomatice şi propagandistice pentru convingerea opiniei publice şi forurilor de decizie mondiale, asupra pretinsului caracter inechitabil, „dictatorial”, „imperialist” al tratatului susmenţionat, adoptat în 1920 şi reconfirmat prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, prin Actul final al Conferinţei de la Helsinki din 1975 şi alte acte şi tratate internaţionale din perioada postbelică2.

Contestarea Tratatului de la Trianon, în substanţa sa, implică deci şi contestarea celui de la Paris din 1947 şi, prin aceasta, a ordinii politice şi de drept instaurate după Al Doilea Război Mondial. Ceea ce înseamnă introducerea unui principiu de instabilitate în ordinea mondială3.

Odată stabilită ca prioritatea numărul unu a Ungariei recuperarea teritoriilor pierdute prin Tratatul de la Trianon, Budapesta a dezvoltat un interes statornic în schimbarea forţată a frontierelor şi crearea unei instabilităţi printre vecinii săi, care deţineau la acel moment aceste teritorii, în scopul de a facilita transferul lor pe viitor. În acest sens, Budapesta a căutat în mod activ să împiedice orice reconciliere fundamentală etnică din regiune şi în special dezvoltarea unui vieţi comune între unguri şi români. Dimpotrivă, Horthy şi guvernele ungare care au urmat la putere au avut misiunea de a insufla convingerea, în rândul maghiarilor de pretutindeni, că unirea Transilvaniei cu România a fost doar o ocupaţie temporară de către trupele ostile, sub care minoritatea ungară a fost supusă la o continuă brutalitate şi asimilare forţată, demonizându-i pe români şi politicile lor asupra minorităţilor. Afirmaţia lui Horthy din octombrie 1919 a exprimat în mod explicit intenţiile interbelice ale Ungariei: „Până când va veni timpul potrivit pentru un atac, relaţiile pacifiste cu România trebuie menţinute, totuşi orice oportunitate trebuie folosită pentru a o izola diplomatic, iar o organizaţie iredentistă activă trebuie să continue să existe în Transilvania1. Cum incitarea la ură etnică şi instigarea la violenţă au devenit simboluri ale politicii (clan-destine) ale Ungariei împotriva vecinilor săi, politica internă a alunecat de asemenea spre naţionalism extremist şi violenţă paramilitară. Budapesta şi-a implicat organizaţiile maghiare imigrante din întreaga lume în proiectul său iredentist. La conferinţa mondială maghiară susţinută la Budapesta în 1927, de exemplu, organizaţia ungaro-americană a oferit sprijin pentru revizionismul teritorial, pe care l-a onorat în timpul activităţii neîntrerupte de lobby a administraţiei prezidenţiale americane. Horthy a reuşit chiar să recruteze ambasadori britanici pentru a submina sprijinul Londrei pentru Bucureşti, dar şi un magnat britanic care să insiste pe lângă Führer să atace România2. Demonstrând că toate mijloacele erau justificate în acest demers, Horthy, care şi-a promovat în mod ostentativ sentimentele sale anti-comuniste şi anti-sovietice, a colaborat de asemenea cu Stalin pentru a diviza România3.

În tot acest timp, Budapesta nu şi-a asumat niciodată responsabilitatea pentru represiunea sa de secole asupra populaţiei române din Transilvania. Eşecul de a recunoaşte pe deplin această povară, de a o analiza în toate aspectele sale, a făcut ca Budapesta să fie incapabilă de a trece peste toate aceste conflicte interetnice. Elitele politice maghiare cu greu s-au putut dezice de trecut pentru a merge mai departe, au refuzat să recunoască faptul că originile actelor politice abuzive erau în continuare incluse în politica de stat, contaminând sistemul educaţional şi denaturând percepţia publică. În schimb, Budapesta a continuat să promoveze politicile secolului XIX de asimilare forţată şi, când forţele lui Horthy au intrat în nordul Transilvaniei în septembrie 1940, au început să ucidă sistematic elitele intelectuale şi spirituale din oraşele şi satele româneşti4.

Tratatul de la Trianon, care, alături de celelalte tratate ale sistemului de la Versailles, trebuia să aducă dreptatea istorică şi să pună bazele păcii pe baze raţionale în Europa, continuă, după un secol, să alimenteze nostalgii imperiale şi resentimente naţionale şi să tulbure existenţa statelor şi a naţiunilor din Europa Centrală şi de Est.

Motivul Trianon pare a fi utilizat în continuare pentru a crea disensiuni între Ungaria şi statele vecine, în care trăiesc minorităţi maghiare, în primul rând România, disensiuni care au efect negativ în regiune prin cultivarea sistematică a neîncrederii şi crearea de clivaje interetnice în Europa Centrală şi de Est.

Punând în balanţă şi „rebeliunea” Ungariei în cadrul UE şi apropierea de Federaţia Rusă, ale cărei raporturi politico-diplomatice şi economice cu UE şi cu NATO au toate caracteristicile unui Război Rece, avem imaginea unui focar endemic de instabilitate în interiorul unei regiuni care se doreşte modernă, civilizată şi tolerantă.

Unii însă, în numele fantomei Trianon, ţinută în viaţă prin respiraţie artificială, se hrănesc cu visuri din vuietul unor vremuri de mult apuse.

Vasile ȘANDOR

Prof.

Bibliografie

  1. Agrigoroaiei, Ion, Calcan, Gheorghe, România şi Conferinţa de pace de la Paris 1919-1920, Editura Prahova, Ploieşti, 2001.Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Şerban, Teodor, Pompiliu, Istoria României, Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2007.
  2. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002.
  3. Grad, Cornel, Contribuţia armatei române la preluarea puterii politico-administrative în Transilvania. Primele măsuri (noiembrie 1918-aprilie 1919), în Revista de administraţie şi politici sociale, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad, 12 noiembrie 2019.
  4. Hitchins, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013.
  5. *** Istoria Românilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002-2013.
  6. *** Istoria României în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
  7. *** Istoria României. Transilvania, Editura „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997.
  8. Kiriţescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
  9. Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, Editura Eminescu, Bucureşti, 1991.
  10. Moisuc, Viorica (Coordonator), România şi Conferinţa de pace de la Paris, Editura Dacia, 1983.
  11. Moroianu, George, Luptele de emancipare ale românilor din Ardeal în lumină europeană, în Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul 1918-1928, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1929.
  12. *** „Politica externă a României. Dicţionar cronologic”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
  13. Scurtu, Ion, Ion I.C. Brătianu, Editura Museion, Bucureşti, 1992.
  14. Ştirban, Marcel; Iancu, Gheorghe; Ţepelea, Ioan; Racoviţan, Mihai, Istoria României. Transilvania, Editura Gheorghe Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997.
  15. Tudose, Corina Ionela, Relaţiile româno-americane la Conferinţa de Pace de la Paris, Editura Didactic Press, Slatina, 2006.
  16. Tweedie, Neil, Day, Peter, „When Rothermere urged Hitler to invade Romania”, Telegraph, 1 March 2005.
  17. https://www.academia.edu/24772545/Romania_si_Conferinta_de_Pace_de_la_Paris_1919_1920.
  18. https://sites.google.com/site/conferintadepacedelaparis/.
  19. https://www.agerpres.ro/documentare/2019/01/18/1919-consolidarea-marii-uniri-delegatia-romaniei-la-conferinta-de-pace-de-la-paris-243302.