Înainte ca Marele Forum al Pacii, care și-a deschis lucrările în capitala Franței, la 18 ianuarie 1919, să recunoască unirea Transilvaniei cu România, a existat o altă recunoaștere internațională a justei cauze românesti, cel puțin la fel de importantă ca și cea a guvernelor țărilor lumii. Este vorba de recunoașterea opiniei publice internaționale.

 Un fapt recunoscut

La începutul secolului al XX-lea, caracterul românesc al Transilvaniei încetase să mai fie apanajul unui grup restrâns de cunoscători, cum fusese în Evul Mediu, și devenise, treptat, un fapt comun, cunoscut și recunoscut de cercuri tot mai largi ale opiniei publice internaționale. Contribuiseră la aceasta românii ardeleni înșiși, prin revolta lui Horea, Cloșca și Crișan, prin unirea unei părți a românilor ardeleni cu Biserica Catolică și activitatea “Școlii Ardelene”, prin revoluția de la 1848 și mișcarea memorandistă etc. Iar, la 1 Decembrie 1918, când, la Alba Iulia, peste 100.000 de români prezenți la Marea Adunare Națională au votat unirea teritoriilor românesti din partea ungară a fostei monarhii habsburgice cu Țara, opinia publica internatională, în imensa ei majoritate, a salutat evenimentul ca un fapt de justiție și normalitate, a cărui împlinire era doar o chestiune de timp. Iar timpul, în sfârsit, venise!

Specialiștii sunt chemați să-și spună cuvântul

Conferința de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, s-a impus în istoria relațiilor internaționale, fără îndoială, în primul rând prin importanța hotărârilor sale, care au schimbat nu numai harta Europei, dar și soarta unor națiuni, inclusiv a națiunii române. Ea se remarca însă și prin rolul important pe care l-au jucat experții si oamenii de știință în impunerea unor decizii ale “Consiliului celor Patru Mari” (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța și Italia). Practic, nu a existat până atunci și nici după aceea o conferință de pace în care rolul specialiștilor și al oamenilor de știință să fie atât de mare în determinarea hotărârilor luate de oamenii politici ai lumii.

Comisia americană vine cu o propunere realistă

În SUA, încă din 1917, a fost creată o Comisie de investigare (Inquiry Commission), având drept coordonator pe colonelul House, un apropiat al președintelui Woodrow Wilson. Din comisie mai făceau parte, printre alții, profesorul Clive Day, șeful Departamentului de Știinte Politice al Universității Yale, Charles Seymour, profesor de istorie la aceeași universitate, Will S. Monroe, pofesor de istorie la Școala Normală din Montclaire, Douglas Johnson, profesor de geografie la Columbia University etc. Comisia a redactat peste 20 de studii în care recunoșteau dreptul poporului român la unitate național-statală. “Românii – se arată într-un referat întocmit de John F. Carter Jr. – trăiesc astăzi pe locurile unde au trăit cu cincisprezece secole în urma strămoșii lor daci si romani”.

În ianuarie 1919, în recomandarea pe care Comisia o făcea presedintelui Wilson, se susținea ideea de a se acorda României întreaga Transilvanie, zonele locuite de români din Ungaria și două treimi din Banat. Frontiera propusă era foarte apropiată de cea pe care, în final, Conferința o va stabili între România si Ungaria.

Comisia britanică susține Unirea pe principiul naționalităților

În Marea Britanie, echivalentul britanic al Inquiry Commission a fost Departamentul de Informare Politică (Political Intelligence Department-P.I.D.), din cadrul Foreign Office-ului, condus de Sir William George Tyrell, colaborator apropiat al ministrului Afacerilor Externe, Sir Edward Grey. Din P.I.D. făceau parte eminenți cunoscători ai situației din Europa Centrala și de Sud-Est, precum Harold Nicolson și Allen Leeper, dar Departamentul se baza și pe prestigioși colaboratori precum Robert Seton-Watson și alții. Acest grup, încă din 1916, când guvernul britanic nu luase încă în considerare dezmembrarea Imperiului habsburgic, cu o extraordinară capacitate de anticipare a evoluțiilor politice din regiune, avansa ideea dispariției Imperiului, a cărui existență era în contradicție cu aspirațiile de libertate și unitate națională ale popoarelor pe care le subjuga. Într-o altă lucrare-Peace Handbooks, George Walter Prethero, coordonatorul activității P.I.D., susținea unirea Transilvaniei și Banatului cu România, pe baza principiului naționalităților.

Experții francezi vin cu o soluție favorabilă

Și guvernul francez a trecut, în ianuarie 1917, la formarea unui Comité d’Études, care să facă propuneri pentru reglementarea problemelor postbelice din Europa Centrală. Doi membri ai Comitetului-André Tardieu și geograful Emmanuel de Martonne, în proiectele privind frontiera de vest a României, au dat solutia cea mai favorabilă României.
Datorita situației în care s-a aflat în anii 1916-1918, România nu a putut crea un colectiv de experți în vederea pregătirii documentației și lucrărilor necesare pentru apărarea drepturilor țării la Conferința Păcii. Dar când s-a negociat pacea cu Puterile Centrale, semnată la 7 mai 1918, la București, guvernul Marghiloman a reușit să prezinte un excelent studiu în care se demonstra caracterul românesc al Dobrogei. Din pacate, factorul politic antiromânesc a primat însă atunci, și nu argumentele și dreptatea.

Profesionalismul specialiștilor români

Delegația română la Conferința de la Paris, condusă de primul ministru I.I.C. Brătianu, a avut însă în componența sa valoroși experți în domenii variate: juridic (Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara), economic și financiar (G. Caracostea, dr. Creanga, C. Crisan, N. Flondor, Eugen Neculce), geologie (Ludovic Mrazec), geografie și etnografie (Caius Brediceanu, Alexandru Lapedatu), militare (col. Toma Dumitrescu) etc. Notele, memorandumurile, aide-mémoire-urile etc. înaintate reprezentanților marilor puteri reprezentate în Consiliul celor Patru, care au avut în mâinile lor puterea deciziei, se caracterizează prin înalt profesionalism, argumentație modernă, sobră și, lucru demn de remarcat, prin respectul datorat popoarelor vecine.
Dar nu numai învingătorii -“mari” sau “mici“- au apelat la oamenii de știință în vederea pregătirii participării lor la Conferința de Pace, ci și țările aflate în rândul celor învinși. Pentru că, într-un anumit sens, Conferința de la Paris era “un altfel de război”, pe care cei învinși pe câmpul de luptă au sperat și au căutat să nu-l piardă și la masa verde.

Documentarul fara pereche al Ungariei

Ungaria este un exemplu. Când, în ianuarie 1920, delegația maghiară, condusa de contele A. Apponyi, soseste la Paris, la invitația Conferinței de Pace, ea este însotită de 38 de experți alesi dintre personalitățile științifice cele mai strălucite ale inteligenței ungare, mulți dintre ei specialiști în problemele românesti și, în mod special, în problemele Transilvaniei. Delegația aducea cu sine un material documentar și de propagandă imens, despre care Nicolae Titulescu, semnatar, împreună cu Ioan Cantacuzino, al Tratatului de la Trianon, declara câțiva ani mai târziu: “Afirm că Ungaria s-a prezentat la Conferința păcii cu un material documentar fără pereche și de așa natură, încât cercetarea lui nu poate provoca decât admirația pentru patriotismul celor ce l-au adunat. Afirm, fără teama de a putea fi dezmințit, că nu este un singur argument, ca nu este un singur considerent întrebuințat de propaganda actuală care să nu fie cuprins în materialul prezentat Conferinței păcii”.

Și delegația ungară se mândrea, pe bună dreptate, cu materialul prezentat în fața Conferinței de la Paris: “Această lucrare este un tezaur unic al științei ungare. Niciodată n-a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului”.

Într-adevăr, și astăzi unii istorici, nostalgici ai Coroanei Sfântului Stefan, întrebuințează același tezaur de argumente în pledoarii revizioniste. Dar faptul că acest tezaur nu se mai “îmbogățește” dovedește o epuizare, care anunță un apropiat sfârșit.

După ce la 31 ianuarie 1919, Ion I.C. Brătianu a expus în fața Consiliului Suprem punctul de vedere românesc, în problema Banatului, iar la 1 februarie a prezentat revendicările teritoriale complete ale statului român, la 3 februarie, Consiliul Suprem a format Comisia pentru Studiul Chestiunilor Teritoriale ce interesau România. Este vorba de opt excelenți experți, câte doi din partea fiecărei mari puteri: Clive Day și Charles Seymour (SUA), Sir Eyre Crowe și Allen W.A. Leeper (Anglia), André Tardieu și Jules Laroche (Franta) și Giacomo de Martino și contele Vannutelli-Rey (Italia).

Se trasează frontiera de vest a României

La începutul lunii aprilie, raportul Comisiei era gata. Au fost luate în considerare în trasarea frontierei de vest a României față de Ungaria și Serbia elemente de ordin etnic, istoric, economic, cultural și de ordin strategic-militar. Și chiar dacă au fost exprimate puncte de vedere ușor diferite, ele s-au apropiat destul de repede. În linii generale, frontiera trasată avea în vedere revendicările românești, dar era la Răsărit de linia acceptată prin Tratatul din august 1916. La 12 mai 1919, Consiliul celor Patru a aprobat traseul frontierei între România și Ungaria, care a rămas neschimbat și după ce, la începutul anului 1920, delegatia ungară a luat cunoștință de el și și-a exprimat punctul de vedere.

Fixarea liniei de frontieră nu a însemnat însă si sfârșitul greutăților pe care România le avea de înfruntat pentru a vedea realizată si în fapt unirea Transilvaniei și a tuturor teritoriilor locuite de români din fosta dublă monarhie cu Țara.

Confruntări pe zona neutră

În aprilie 1919, când trupele române se aflau pe o linie la vest de Muntii Apuseni, ele au trebuit să ducă o acțiune ofensivă împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, instaurată la 21 martie 1919, pentru împingerea trupelor ungare dincolo de zona neutră stabilită de Consiliul Suprem la 26 februarie 1919. Scopul creării acestei zone era acela de a împiedica producerea unor ciocniri între trupele române si cele ungare. La încheierea operațiunii, trupele române s-au oprit pe linia Tisei, unde au asteptat în zadar realizarea dezarmării armatei ungare, în conformitate cu prevederile armistițiului din 13 noiembrie 1918 de la Belgrad, pentru a fi ferite de un atac din partea acesteia. Prevedere care s-a dovedit a fi absolut necesară: întrucât dezarmarea nu s-a produs, la 20 iulie a avut loc un atac ungar. Reacția armatei române a fost promptă: contraofensiva victorioasă a dus armata româna la trecerea Tisei, urmata de prăbusirea guvernului bolșevic de la Budapesta și ocuparea capitalei ungare.

Românii n-au dorit aceste noi confruntări și jertfe. “Nu plătisem, se vede, destul acest scump Ardeal pentru dreapta stăpânire a căruia sute de mii dintre ai noștri au închis ochii luptând în oroarea spitalelor”– scria atunci Nicolae Iorga. Și marele istoric continua: “Mai trebuia, în momentul când oastea, ca și poporul, puteau crede că dajdea de sânge s-a împlinit cu vârf si îndesat, aceste cumplite lupte din câmpia Tisei, cu trei până la șase sute de răniți în fiecare zi și cu colonei căzând în fruntea regimentelor pe care eroic le duc la asaltul liniilor dușmane”.

O bucurie demnă

Când, la 4 iunie 1920, la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, la București nu au fost manifestații exuberante de satisfacție. Bucuria a fost prezentă, o bucurie liniștită, profundă, calmă. Era reacția faptului că se cunoșteau de mai înainte prevederile acesteia și recunoașterea Unirii Transilvaniei cu România? Desigur. Dar nu numai aceasta. Reacția calmă, demnă avea explicatii multiple, complexe. Românii considerau recunoașterea Unirii un fapt de normalitate care trebuia să se întâmple, mai devreme sau mai târziu, pentru că ideea de unitate românească era săpată adânc în conștiința lor de o istorie lungă de secole. Pe bună dreptate, Nicolae Titulescu declara: “Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, și îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfințire a unei ordini de drept mult mai redusă decât aceea pe care veacuri de conviețuire și suferințe comune au săpat-o în conștiința istorică a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastră publică, Tratatul de la Trianon evoca mai curând ideea unei completări decât ideea unei amputări”.

… fără a ofensa suferința

Și mai era ceva, care poate surprinde în atmosfera de ură acumulată în anii războiului, prelungită și în anii postbelici: respectarea durerii celor învinși. Acestui sentiment îi dădea glas Nicolae Iorga: “Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înțelegem și prin experiența proprie, care e lungă de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. (…) Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calități de rasă suntem în stare a le prețui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate și neputința de a se conduce în momente de criză. Și, oricât ar fi fost de firesc ca la București să se facă demonstrație pentru triumful final al unei oștiri așa de încercate, care e cea mai mare iubire și mândrie a noastră, n-a stat în intenția noastră să ofensăm suferința. (…). Și am dori ca prin aceasta să fim și provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizației moderne pe un popor maghiar raționabil, fără nimic din acel imperialism copleșitor pentru alții, care exclude până acum pe unguri de la orice colaborație folositoare”.
Întelegerea românească pentru durerile altora ar trebui să implice, obligatoriu, și respectul altora pentru drepturile românești.

Ion CALAFETEANU

prof. univ. dr.