Până în anu1 264 îen. teritoriul cucerit de Roma era exclusiv în peninsula italică . El cuprindea sudul și centrul Italiei, Latium-ul, până în valea râului Po. Ca urmare a războaielor cu cartaginezii, Roma cucerește în perioada 218-201 î.e.n. sudul Hispaniei, iar până în anul 133 î.e.n. centrul si vestul peninsulei iberice.

Inițial, cucerirea Hispaniei s-a făcut cu scopul de a contracara expansiunea  Cartaginei în Europa. Romanii au învățat de la cartaginezi că extinderea teritorială, în continentul european are două scopuri majore: primul era acela de a crea capete de pod pentru comerț, iar al doilea se referea la identificarea in interiorul continentului a resurselor de aur, argint, cupru și fier. Romanii au învățat de la cartaginezi să-și construiască flota de război cu care au cucerit țărmurile Mediteranei, iar, apoi, tot după model cartaginez, au pătruns adânc în căutare de resurse. Potrivit lui Plinius, Hispania era cea mai bogată țară în resurse aurifere din antichitate (Istoria Naturală,33,21,). În ultima lucrare majoră despre minele din imperiul roman, lucrare apărută în anul 2010, Hispania apare cu 200 mine de aur, argint și cupru (59, pp.77-78). Majoritatea minelor de aur sunt în nord-vestul Spaniei, iar in Boetica (Andalusia de azi) si Lusitania sunt cele mai multe mine de argint și de cupru. Roma și-a trimis aproape toți generalii ei celebrii in Hispania pentru a o cuceri in totalitate, nu pentru a aduce aici civilizația, așa cum mincinos se afirmă în mai toate tratatele de istorie, ci pentru a pune mâna pe uriașele resurse minerale din peninsulă. Pentru minele din Hispania au luptat Scipio, Pompeius, Caesar, Augustus, Agrippa. Cu aurul și cu argintul adus din Hispania, Roma și-a putut organiza o armată permanentă de legionari, bine plătiți, cu care a cucerit cea mai mare parte din Europa. Dacă până la reformele militare ale lui Marius armata romană era alcătuită din cetățeni care luptau ca voluntari, fără a fi plătiți, după aceste reforme din secolul 2 î.e.n., armata romană va fi alcătuită în majoritate din soldați remunerați. Statul roman le asigura timp de 16 ani solda, armele și hrana. Acești soldați beneficiau și de o parte din prăzile de război, iar după lăsarea la vatră erau împroprietăriți cu un lot de pdm6nt. Fără aurul din Hispania, Roma nu își putea extinde imperiul.

Observând eficacitatea acestui model de exploatare a resurselor din Hispania, generalii romani au pus ochii imediat pe al doilea ”rezervor” de aur din apropierea Italiei: pe regatul Macedoniei, care in zona lacului Orhid, de astăzi și în zona muntelui Pangaion, deținea resurse considerabile de aur și de argint. Războaiele cu cartaginezii si cu hispanicii pentru cucerirea peninsulei Iberia au început in anul 264 î.e.n,, iar cele pentru ocuparea Macedoniei au pornit in anul 215 î.e.n. În următorii 67 ani marele regat al Macedoniei era cucerit și apoi transformat în provincie romană. A urmat apoi ceva de domeniul evidenței: minele de aur din Macedonia au susținut războaiele romane pentru cucerirea orientului (extinse zone din Turcia , Siria și Egipt), iar minele de aur și de argint din Hispania au susținut expansiunea din Gallia și apoi din Germania.

Extinderea imperiului roman sub Augustus și fixarea granițelor sale pe Rhin, Dunăre și Eufrat a avut nevoie de noi resurse de aur si de argint. Armata romană avea la începutul domniei lui Augustus nu mai puțin de 28 legiuni (3 dintre acestea au fi distruse la sfârșitul domniei în Germania și nu au mai fost înlocuite). O legiune din această epocă număra 5600 militari. Prin urmare numărul soldaților ce trebuiau plătiți cu aur sau cu argint se cifra la 156.800. Lor li se adăugau cam tot atâți auxiliari. Putem așadar extinde la 300.000 militari plătiți armata romană de la începutul secolului 1 e.n. Minele de aur și de argint din Hispania și din Macedonia nu mai puteau acoperi aceste uriașe cheltuieli, astfel că împăratul Augustus a deschis noi mine și evident a cucerit mai multe provincii aurifere. Este vorba in special de Dalmația și de Noricum. Conform inventarului făcut de Hirt A.M., în anul 2010, în Dalmația, romanii au exploatat 32 de mine de aur, argint, fier și plumb, iar în Noricum alte 19 asemenea mine (idem, pp.54-63).

Din anul 72 i.e.n.. când Dalmația a fost transformată în provincie romană și până în anul 106 e.n., vreme de 128 de ani, romanii nu au mai cucerit nici o provincie auriferă. În vremea lui Domițian imperiul se afla în pragul colapsului financiar.

Domițian a devalorizat moneda de aur și pe cea de argint, introducând o proporție ridicată de staniu sau de cupru în acestea. De asemenea Domițian, așa cum relatează Suetoniu, a început să confiște averile senatorilor și ale celor bogați pentru a face rost de bani: “Bunurile celor vii și ale celor morți erau confiscate în baza oricărei acuzații venite din partea oricui” (Suetoniu, Domițian, 12, 1-2). pe vremea următorului împărat, a lui Nerva, tezaurul imperial era gol. Doar așa se explică de ce atunci când Nerva a făcut o donație de 150.000 denari către plebea săracă din Roma, a scos la vânzare bunuri personale (Dio Cassius, Istorii, 68, 2).

După moartea lui Nerva, pentru ca imperiul roman să nu sucombe era necesar un nou aport de monedă care să acopere cererea uriașă de pe piața romană. Traian a fost impus ca împărat, în principal de senatorii originari din Hispania care știau foarte bine în ce constă supraviețuirea imperiului romanț El a fost primul neroman (în sensul că nu s-a născut la Roma sau în Latium) ajuns împărat la Roma. A fost impus ca împărat, încălcându-se orice regulă de succesiune de până atunci, cu scopul precis de a ocupa singura regiune auriferă a Europei, necucerită până atunci. Dacia era nu numai un regat cu un potențial aurifer uriaș; ea oferea în același timp încă două avantaje majore pentru romani. Regii daci aveau cel mai mare tezaur de aur și de argint din Europa și de asemenea în centrul Daciei se găseau cele mai mari rezerve de sare gemă din Europa. După ce Traian a cucerit centrul regatului dacic și a pus mâna pe uriașa comoară regală, acesta a scutit cetățenii romani pentru plata impozitelor. Cu acest tezaur, Traian a reconstruit zone importante din Roma, dar și din alte orașe ale imperiului. A construit drumuri, poduri, amfiteatre și apoi a finanțat războiul cu parții. Cu aurul și cu argintul adus din Dacia, Traian: “a dat ordin să fie topită orice monedă care nu avea aliajul obișnuit” (Dio Cassius, Istoria romană, 68, 15). Este vorba despre monedele “falsificate” emise sub Domițian și Nerva. Bizantinul Johannes Lydus, care îl glorifica pe Iustinian și îl compara cu Traian, pentru acțiunile sale de la Dunăre, scrie în treacăt și despre comoara regelui Decebalus. Potrivit cronicarului bizantin, regele Decebalus ar fi avut un tezaur alcătuit din 1650 tone de aur și 3310 tone de argint (De Mogistratibus, 2, 2). Carcopino J., autor francez din sec. 19-20, reduce aceste cifre cu o zecime susținând că este vorba de o greșeală de transcriere și ajunge la 165 tone de aur și 331 tone de argint (19, pp.31-33).

Dacă citim cu atenție lstoria romană scrisă de Dio Cassius, putem afla câți ani le-a ajuns romanilor această comoară dacică. Dio Cassius susține că în primul an de domnie împăratul Hadrian a dat un decret prin care a eșalonat datoriile cetățenilor romani către fiscul imperial pe o perioadă de l-6 ani (op. cit., 69, 8). Este vorba de finalul anului 134 e.n. Atunci romanii au curmat regimul de relaxare fiscală din imperiu. Acest regim a durat din anul 106, până in anul 114, soldat prin anularea impozitelor, iar din 118 și până în 134 cu amânarea lor. Cele 165 de tone de aur și cele 331 tone de argint au fost epuizate de romani in 28 de ani. Ar rezulta o medie de 5,7 tone de aur și de 11 tone de argint pe an, cheltuiți pentru armata romană și pentru construcții. După anul 134 e.n. în mod clar romanii nu s-au mai bazat pe tezaurul lui Decebalus, ci doar pe ceea ce produceau minele de aur și de argint din Munții Apuseni. Până acum nu există un studiu științific asupra cantității de aur extrase de romani din 106 și până în anul 270 din minele de aur din Munții Apuseni. Ioan Rusu Abrudeanu, fost deputat și senator de Alba în parlamentul interbelic, este unul dintre cei mai informați autori moderni în legătură cu exploatarea aurului din Munții Apuseni. Autorul lucrării Aurul romanesc. Istoria lui din vechime până azi,  apărută în anu1 1933, estimează că romanii au extras în medie circa 5 tone de aur pe an  (op. cit. p.119). Autorul ajunge la această cifră comparând procedeele de extracție din antichitate cu cele din perioada anilor 1920, care în esență nu erau diferite. Luând în calcul această cifră, ar rezulta că pentru perioada anilor 106-270, romanii au extras din Munții Apuseni o cantitate totală de 820 tone de aur.

După ce imperiul roman a pierdut în anul 270 această ”Californie” a antichității era evident că uriașul, cu picioare de aur, nu se mai putea susține financiar. În anu1 293 e.n. imperiul a fost împărțit în 4 regiuni conduse fiecare de către un împărat, realizându-se astfel visul regelui Decebalus de dezmembrare a imperiului. În anu1 410 e.n. Roma a fost cucerită de Alaric în condițiile în care majoritatea soldaților romanii erau de fapt mercenari germani. Pe romani în Dacia nu i-a interesat, așa cum fals susține propaganda catolică și greco-catolică, romanizarea și colonizarea provinciei, ci  în mod precumpănitor un singur lucru: exploatarea uriașelor resurse de aur, argint și sare ale Dacie. Doar așa se explică de ce mai întâi legiunea XIII Gemina a fost plasată la câțiva zeci de kilometri sud de minele de aur de la Roșia Montană și de la Corabia Vâlcoi, iar apoi, după 64 de ani, legiunea V Macedonica a fost și ea cantonată la vest de minele de aur. Ambele legiuni încadrau de asemenea ”munții” de sare de la Ocna Mureșului, Turda, și Dej. În anu1 170, cu ocazia conspirației generale antiromane a germanilor, dacilor și parților, când imperiul roman a fost atacat din toate părțile, au fost vizate de dacii liberi de dincolo de munți și minele de aur. La fel s-au petrecut lucrurile și în Hispania. Maurii din Africa au trecut pe continentul european și au atacat minele de argint din Andalusia. Dacii liberi au reușit să incendieze capitala Ulpia Traiana Sarmizegetusa și să paralizeze, pentru o bună perioadă de timp, activitatea de exploatare a resurselor în întreaga Dacie. O dovedește ascunderea tăblițelor cerate în galerile de la Roșia Montană. Marcus Aurelius reușește pentru moment să salveze imperiul, dar apelează la recrutări masive din rândul germanlor.

În deceniile următoare goții, ajunși la Dunăre, vor fi plătiți cu aur pentru menținerea păcii.  Aurul provenea din Munții Apuseni. Apoi, mercenarii germanici vor cere, pentru plata soldelor, tot mai mult aur romanilor. În anul 410 e.n. germanicii aflați în solda Romei nu și-au mai așteptat banii promiși și s-au îndreptat direct spre Roma, acolo unde era sediul monetăriei centrale si au luat de acolo cât aur au găsit.

Din anul 133 î.e.n., când Roma a cucerit cea mai mare parte din Hispania auriferă și până în anul 106 e.n., când a cucerit Dacia auriferă, expansiunea romană a fost fără oprire. După anul 117 e.n., când era clar că Roma nu mai putea cuceri nici un regat aurifer, fiindcă altele nu mai existau in Europa și în Orientul Mijlociu, Hadrian a început să înconjoare imperiul cu limes-uri. După Marcus Aurelius, armata romană în interiorul spațiului mărginit de limes-uri era alcătuită în principal din germanici. Cetățenii romani între anul 133 î.e.n. și anul 117 e.n. au intrat în posesia unor cantități mari de monede de aur sau de argint. Au obținut până la urmă ceea ce și-au dorit. Dar făcând aceasta, au dat viața militară, cu reguli, cu disciplină și cu respect pentru superior, pentru o viață de lux, trăită în desfrâu. Prin formula ineptă a “romanizării”, viața cetățenilor romani a fost golită de sens. Roma a devenit puternică și s-a extins în aproape toată Europa ca urmare a acestei “febre a aurului”. Atunci când toți cetățenii romani au avut aur și argint care să le îndestuleze pofta de lux, îndeosebi în perioada 106-270, după ocuparea și exploatarea Daciei, nimeni sau aproape nimeni din imperiu nu mai dorea să lupte. Am putea spune că Roma a sucombat, înecată în aurul cu care se îndestulase, aur furat din toate părțile Europei, dar in special din Dacia.

Pe lângă aur și argint, romanii au exploatat in Dacia cantități imense, incalculabile, de sare gemă. Legiunea XIII Gemina era situată la doar câțiva kilometri distanță, pe Valea Mureșului, de uriașele zăcăminte de sare gemă de la Ocna Mureșului, localitate care în antichitate se numea Salinae. Sarea de aici era extrasă și apoi transportată cu bărcile sau cu plutele pe Mureș, apoi pe Tisa și în final ajungea pe Dunăre, de unde era distribuită în toate provinciile vecine Daciei, provincii ce nu dispuneau de resurse de sare. Cea de-a doua legiune romană din Dacia, V Macednica, a fost adusă de la Dunăre (de la Troesmis) și plasată la Turda, chiar pe “muntele” de sare de aici. Legiunea avea și misiunea de a păzi intrarea pe Valea Arieșului, către minele de aur din Munții Apuseni. Legionarii de la Potaissa supravegheau exploatarea sării nu numai la Turda, ci și la Cojocna, în apropiere, sau la Dej. Sarea din această parte a Transilvaniei era transportată pe Someș, până la Tisa, după care era preluată de romanii din provinciile vestice ale imperiului sau era vândută la populațiile germanice, sarmate ori pannone de dincolo de limes.

Romanii vindeau sarea de la Turda, Cojocna, Dej: marcomanilor, iazigilor, quazilor, costobocilor, osilor si multor altor neamuri ce trăiau la nord de limes.

În anul 1308, atunci când este datată redactarea Cronicii anonime, Transilvania era populată de strămoșii noștri care se ocupau cu aceleași meserii ca în vremea dacilor: “…în părțile transilvane sunt foarte mulți munți de sare și din ei se scoate sarea ca piatra și este dusă în întregul regat și în toate regatele dinprejur…partea transilvani este udată de mari fluvii navigabile pe care este dusă sarea în corăbii mari…Aproape majoritatea acestor fluvii duc în nisipul lor aur.” (op. cit., cap.17-18).

Dan Oltean

DAVELE DACILOR