Motto:

Urmați legea Domnului, unii pe alții iubindu-vă.

(Citat de pe crucea de lemn de la Viena)

În anul 1682, în urma unui conflict mocnit între imperiul habsburgic condus de Împăratul Leopold I (1658 -1705) și Înalta Poartă otomană condusă de sultanul Mehmed al IV-lea (1648-1687), a făcut ca sultanul să declare război habsburgilor.

Armatele otomane conduse de marele vizir Kara Mustafa Pașa (1646-1683), având în sprijin și trupe auxiliare ale Țării Românești, comandate de domnitorul Șerban Cantacuzino (1648-1688), ale Moldovei, conduse de domnitorul Gheorghe Duca (1648-1683), și ale Transilvaniei, conduse de domnitorul Mihai I Apafi (1661-1690), au pornit în primăvara anului 1683, ajungând în apropierea Vienei, pe 14 iulie, același an, începând asediul orașului.

Oastea Țării Românești număra 4000 de suflete care au sosit în tabăra marelui vizir, urmând să participe alături de marea oaste otomană la asediu.

Otomanii nu aveau încredere în ”ghiaurii” creștini așa că trupelor valahe le-a fost încredințată sarcina de a executa lucrări de infrastructură, respectiv să construiască două poduri peste Dunăre, unul în amonte, celălalt în aval de Viena, tabăra românilor fiind așezată în pădurea Schönbrunn, unde aveau materie primă din belșug.

Cu toate că semnase un acord de vasalitate față de Înalta Poartă, Șerban Cantacuzino a trimis, în mare secret, un emisar loial lui, pentru a negocia cu austriecii trecerea oștilor sale creștine de partea acestora, năzuind astfel de a deveni un protector al creștinătății în Peninsula Balcanică. În schimb împăratul austriac s-a angajat față de domnitor că, dacă vor ieși învingători asupra ereticilor turci, tronul de la Constantinopol îi va reveni lui.

Pe data de 14 iulie 1683, peste 200.000 de soldați otomani au trecut la încercuirea Vienei, iar aliații lor au atacat zonele limitrofe marelui oraș.

Vienezii, comandați de contele Ernst Rudiger von Starhenberg, aveau în sistemul de apărare 11.000 de soldați și 5.000 de locuitori voluntari care trebuiau sa facă față asediului până la sosirea forțelor de sprijin din afară.

Unele documente din acea perioadă au consemnat faptul că domnitorul român, cu oștile sale, de la bun început au încercat să saboteze lucrările necesare otomanilor pentru asediu, în special a celor două poduri peste Dunăre care, dacă erau funcționale, permiteau oștilor atacatoare să încheie breșa de încercuire, încât trupele austriece din afară, comandate se ducele Carol al V-lea de Lorena (1675-1690) nu mai puteau sa facă joncțiunea cu apărătorii orașului încercuit.

Aflându-se în pădurea de la Schönbrunn, domnitorul Șerban Cantacuzino a trimis, în repetate rânduri, apărătorilor Vienei, mesaje prin care îi informa despre intențiile otomanilor și unde austriecii trebuie să-și întărească pozițiile de apărare. Tot el îi informa despre mișcările de trupe ale atacatorilor și viitoarea sosire a trupelor austriece în sprijin.

În luna iunie 1683, apărătorii Vienei au fost loviți de o epidemie de dizenterie, care a produs numeroase victime în rândul acestora, în afara pierderilor din luptă.

Nici atacatorii nu stăteau mai bine, din cauza lipsei de hrană și a condițiilor precare de trai, au izbucnit și în rândul soldaților otomani numeroase epidemii, iar pierderile în vieți omenești deveneau tot mai mari.

Unele documente ale vremii arătau că, la data de 13 august 1683, otomanii pierduseră răpuși de boli și lupte peste 30.000 de suflete.

Evenimentele nefavorabile pentru otomani l-au făcut pe domnitorul Șerban Vodă, sa fie convins că marele vizir Kara Mustafa va pierde bătălia în favoarea creștinătății.

Pe data de 1 septembrie 1683 domnitorul român a poruncit soldaților săi să construiască o cruce înaltă de trei metri din stejar și să o înfigă lângă cortul său. În fiecare dimineață, preoții aduși de el oficiau sfânta liturghie în fața tuturor.

Pe cruce a fost scris în limba latină următoarele: ”Noi, Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești … am ridicat această cruce în locul cel mai cinstit și închinat evlaviei poporului nostru, veșnica sa pomenire și a celor a săi, în vremea când s-a înconjurat Viena Austriei de jos de către mahomedani, sub comanda vizirului Kara Mustafa Pașa, în ziua întâia din luna septembrie 1683.”

Pe 5 septembrie 1683, în apropiere de Viena și-au făcut apariția trupele de sprijin compuse din austrieci, saxoni și polonezi, asaltul decisiv având loc pe 12 septembrie asupra otomanilor, trupele creștine fiind comandate de regele polon Ioan Sobieski al III-lea (1674-1696). Cavaleria înaripată polonă a îngrozit pe atacatorii turci care au fugit în toate direcțiile.

Pe data de 26 decembrie 1683 marele vizir Kara Mustafa, care a părăsit câmpul de luptă fugind în cetatea Belgradului, din ordinul sultanului a fost condamnat la moarte prin sugrumare cu funia de mătase, iar capul acestuia a fost dus la Istanbul și prezentat sultanului pe o tavă de argint.

După terminarea luptelor, drept recunoștință pentru ajutorul acordat apărătorilor Vienei, împăratul Leopold I i-a acordat domnitorului Șerban Cantacuzino titlul de ”conte al Sfântului Imperiu Roman de națiune germană”.

Dar scopul împăratului, așa cum sublinia cronicarul Ion Neculce (1672-1745), a fost acela ca ”Dunărea sa fie hotar”. Domnitorul nu a acceptat aceste ”propuneri șirete” ale nemților care aveau în plan extinderea teritoriilor lor.

Totuși loialitatea domnitorului față de cauza creștinătății a fost materializată printr-o scrisoare adresată acestuia de către ducele Karl Ferdinand von Waldstein (1634-1702), ambasador imperial, prin care scria: ”De când noi am auzit de acele frumoase fapte ce Măria Ta ai făcut în înconjurul Vienei.”

Toți prizonierii creștini luați de otomani, majoritatea austrieci, au fost eliberați din ordinul domnitorului.

Unul dintre acești prizonieri, după război, s-a prezentat la Episcopul Vienei, contele Sigismud von Kollonitz (1716-1751), rugându-l în numele domnitorului român să dea poruncă supușilor săi să fie căutată  crucea înălțată de el în păduricea numită Gatterholzer, de lângă Schönbrunn, și să o pună pe un loc potrivit unde zilnic să fie onorată de către locuitorii creștini ai Vienei. În anul 1785, crucea originală a fost furată ea aflându-se, în prezent, în custodia castelului Geyerau (Ljubljana, Slovenia). În anul 1827 a fost construită o capelă în apropierea locului original al ridicării crucii.

Capela era cunoscută ca fiind ”Capela moldovenească”, fiind distrusă în cel de-al doilea război mondial. A fost reconstruită în anul 1961, iar la împlinirea a 300 de ani de la asediu, in fata capelei a fost ridicat un bust al domnitorului. În anul 1999, Academia română a aplicat pe fațada bisericii ”Sf. Iosif” din Viena o placă memorială în onoarea soldaților români care au contribuit la despresurarea Vienei.

Toate aceste monumente ridicate în memoria românilor au datoria de ale reaminti austriecilor de contribuția românilor la apărarea creștinismului în Europa și că, astfel, la Viena nu a fost pusă semiluna turcească în turnul catedralei ”Sf. Ștefan”.

 

Bibliografie:

  • Simboluri identitare românești în capitala Austriei -autor Dan Toya Dulciu, P9-15;
  • Historia – Participarea lui Șerban Cantacuzino la cel de-al doilea asediu al Vienei 1683;
  • History et guns – Al doilea asediu al Vienei-1683 – articol 31 mart 2017.
Nicolae Paraschivescu

Col (retr.)