În 1456 a murit Iancu de Hunedoara (1407-1456), una dintre cele mai importante personalităţi din istoria poporului român. Trupul lui este înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sf. Mihail. Pe piatra sa funerară stă înscris „s-a stins lumina lumii”.

A fost numit „atletul lui Hristos”, de Papa Calixt al III-lea, pentru modul în care armatele sale au apărat lumea creştină de invaziile otomanilor, iar adversarul său cel mai de temut, Mehmed al II-lea Cuceritorul, a spus, la moartea voievodului, că „lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om”.

Despre Iancu de Hunedoara s-au scris foarte multe. Am hotărât ca astăzi să ne oprim asupra unei cărți publicate de istoricul Nicolae Iorga, în 1906, cu titlul „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”, în urma vizitelor pe care le-a făcut în Transilvania începutului de secol XX.

Însemnările istoricului sunt memorabile, în ele relatând despre Hunedoara şi eroii ei.

 Orăşelul lui Ioan de Hunedoara

 „După Peştişuri, trenul se opreşte în staţia „Vajda-Huniad”, ceia ce înseamnă Huniadul Voevodului, al marelui voevod ardelean, într-un sens marelui voievod al Românimii, al crâncenului înfruntător de păgâni care a fost Ioan Corvin al cărturarilor, Iancu-vodă al ţeranilor noştri dintre cari s-a ridicat, Iancu Vodă din Sibiu al creştinilor supuşi din Balcani, cari şi până astăzi îl cântă în tânguirile lor slave.

E iarăşi un loc de evlavie al neamului, unul pe care-l cercetăm prea puţini şi în care ar trebui să venim zilnic, şi cei dincoace şi cei dincolo, din România lui Carol Întâiul, să mărturisim astfel necontenit înaintea duşmanilor, cari nu voiesc să creadă sau cari se silesc să uite, că Huniadi Ianos, grănicerul regatului unguresc, nemeşul, Banul de Severin, comitele Bistriţei, Voievodul Ardealului, căpitanul general al Ţării Ungureşti, ţiind locul de rege, în sfârşit tatăl craiului Matiaş, Ungurul cel mare, n-a fost decât feciorul lui Voicu Valahul, care se zicea urmaş prin dragoste tăinuite al voievozilor munteni şi pentru aceia purta în scut corbul Ţării Româneşti, păzit de cornul lunii cu steaua”, scria Nicolae Iorga, în 1906, în volumul „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”.

A făcut ca dinaintea lui să fugă un sultan

Nicolae Iorga a evocat, în acelaşi volum, faptele de vitejie ale voievodului din Hunedoara şi ale oştilor sale. „De mult, era aici lângă Cerna tulbure, lângă măruntul pârâu al Zlaştiului, cu numele vechiu moştenit de la slavi, un cuib de ţărănime luptătoare, gata să apere hotarul împotriva năvăşitorilor ce soseau din pasul lin al Banatului. Aveau drepturi pentru ostenelile lor şi regii le recunoşteau o nobleţe pe care n-o căpătau ieftin. Dintre aceşti ostaşi cu căciula în cap, opincile în picioare şi arcul pe umeri s-a ridicat Iancu, spre cel mai mare viitor pe care l-a avut între străini un român, un ţăran al nostru din Ardeal. S-a bătut lungi ani de bărbăţie, la Poarta de fier a Ardealului, care ar fi fost de lut fără vitejia lui, apoi la izvoarele Ialomiţei muntene, lângă Vlad Dracul din Târgovişte, în sfârşit pe câmpii de luptă ai Balcanilor, până la Varna, în vederea Mării Negre, unde i-a perit regele, pentru nebunia lui uşuratică, luând cu dânsul şi biruinţa oştirii creştine. Şi în pragul bătrâneţii, moartea l-a atins şi pe dânsul, dar nu acasă în cetăţuia de pe Zlaştiu, ci departe, în corturile de supt cetatea Belgradului sârbesc, dinaintea căreia el făcuse să fugă un sultan, unul dintre cei mai mari pe cari i-a avut Turcimea”, relata Nicolae Iorga, în volumul „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”.

Matia, regele mândru al Ungariei

Pe Matia Corvin, fiul lui Ioan de Hunedoara, cel care copilărise la castel înainte de a deveni unul dintre marii regi ai Ungariei, Nicolae Iorga îl descria plastic. „Cetăţuia a crescut şi s-a împodobit cum neam de neamul lui nu visase, în ceasul când tânărul Matiaş, fiul eroului român al Creştinătăţii, ajunsese rege peste unguri. Un vestit rege, care-şi amintea virtuţile tatălui, dar de sânge unguresc al maică-si, Elisabeta Sălăgeanca, şi de fapt vedea mai mult decât orice ţintele mândriei sale neînfânate. A vrut Boemia, a vrut Viena şi le-a avut, a vrut Ţara Românească şi a primit jurăminte goale, a vrut Moldova şi s-a întors în fugă, ducând cu el darul ascuţit şi multă vreme dureros al săgeţii lui Ştefan cel Mare. Măreţul crai, înconjurat de scriitori italieni care vorbeau latineasca bună a Renaşterii, de pictori italieni aşa mari, ca Filippino Lippi, de curtea bogată şi trufaşă a soţiei sale de bătrâneţe Beatricea, fiica regelui de Neapole albastra, şi el a murit aiurea de cetăţuia ardeleană unde o cămăruţă i-a fost leagănul. În depărtata Viena împărătească s-a desfăcut sufletul lui, care se deşteptase în acel unghiu sălbatic de Românime, între căciularii pletoşi ai părintelui său, voievodul”, scria Nicolae Iorga, în volumul „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”.

Castelul care străpunge norii

Istoricul îi acorda o mare atenţie Castelului Corvinilor, monumentul cel mai reprezentativ din istoria Hunedoarei. Relata despre renovările făcute la castel, care afectau imaginea lui romantică.

„Cetatea, împodobită de Matiaş prin meşterii lui străini, vestiţi în lume, cu fereşti gotice, cu uşi încadrate în piatră sculptată, întocmai după felul obişnuit în clădirile lui Ştefan cel Mare învingătorul, se vede îndată străpungând norii de ploaie cu turnurile ei ascuţite, pe care o restauraţie pretenţioasă a tot învârtit curcubee cu culorile Ungariei. Odată era vorba să se aşeze aici nenorocitul arhiduce Rudolf. Atunci ar fi avut rost cheltuielile mari care s-au făcut pentru a căptuşi ruina, care se cuvenea să rămâie ruină, cu strălucirea ţiglelor, basalturilor, auriturilor, sticlăriilor noi, cu bogăţia stemelor şi podoabelor de odinioară. Aşa însă, o astfel de prefacere, în material nou, pretenţios şi vulgar, e ca şi cum s-ar fi gândit cineva să îmbrace în rochie de bal din vremea ei de alminterea scheletul unei împărătese moarte demult”.

Nicolae Iorga vizitase castelul, „odăile regelui Matiaş”, Sala Cavalerilor, Turnul Nje Boisa şi alte încăperi pe care le descria ca fiind pline de amintiri. I-a atras atenţia Galeria Bethlen. „Din aceste ziduri moarte ale salei uriaşe pare că-ţi mai vin încă şoptiri despre vechile solii ce au venit în faţa marelui rege şi între care erau mîndri boieri ai lui Ştefan însuşi, prieten înainte şi după biruinţa sa asupra Ungurilor”, scria istoricul Nicoale Iorga. În jurul castelului, apar aşezările româneşti, căsuţele înconjurate de şanţuri buruienoase, cu acoperişuri ţuguiate şi cerdace.

 Topitoriile Hunedoarei

 Oraşul care se întinde „până departe”, relata autorul, avea aproape 3.000 de locuitori, două bănci, Corviniana şi Ardeleana, şi mai multe monumente.

„Chiar lângă cetatea lui Matiaş Craiul, cu broboadă tricoloră, se înalţă uriaşele coşuri ale unei topitorii de fier a statului, pe lângă care cea de la Călan e numai o jucărie. Piatra de fier se aduce din Ghelari, pe o linie ferată deosebită. Ici şi colo se află în jurul oraşului, până la marginea pădurii, aşezări de lucrători ocupaţi la această mare muncă metalurgică. Primarul, bunul bătrân Dănilă, e încă în fruntea comunei cu majoritatea de alegători români”, scria Nicolae Iorga, în volumul „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”, editat şi publicat în 1906 de Institutul de Arte Grafice şi Editura Minerva.