Partea a II-a

Despre adevărul istoric, privind așezarea dacică Tharmis – Apulum, am prezentat 11 extrase din lucrările importante ale unor personalități istorice, în partea I-a a articolului nostru.

În continuare vom prezenta de asemenea extrase importante, despre așezarea dacică Tharmis – Apulum – Alba Iulia din lucrările cercetătorilor specialiști arheologi și istorici în special de la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia, începând cu primul director al acestui muzeu – Adalbert Cserni (1842-1916).

Acest muzeu din Alba Iulia s-a înființat în anul 1888 la inițiativa Societății de Istorie Arheologie și Științe Naturale a Comitetului a Comitatului Alba, iar un rol important l-a avut cercetătorul Adalbert Cserni care a fost custodele muzeului până în anul 1910, când a fost numit directorul acestuia.

Vom prezenta un extras din lucrarea cercetătorului Adalbert Cserni, despre descoperirile sale arheologice din județul Alba: „Teritoriul județului înainte de cucerirea romană”.

„Urmele care au apărut la suprafață pe tot cuprinsul județului Alba (descoperite până la data respectivă) arată locurile unde au existat orașe sau așezări dacice înainte de cucerirea romanilor. Pentru o perspectivă generală, voi specifica locurile acelea unde s-au descoperit urmele pe care le voi numi și descrie în continuare mai amănunțit.

Cu această ocazie, voi scrie numai numele localităților, pentru o mai ușoară orientare și mai ales după felul actual al împărțirii județului Alba, în plase, începând de la nord, de unde voi porni spre sud.

S-au descoperit urme de așezări dacice astfel:

  1. În plasa Ciumbrud, la Șpălnaca și Asinip;
  2. În plasa Ocna Mureș: la Ocna Mureș, Uioara de Sus și Ciunga;
  3. În plasa Aiud: Mermezeu (Văleni), Gârbova de Sus, Cetea, Geoagiu de Sus, Benedict, Galda de Jos, Teiuș și Stremț;
  4. În plasa Roșia Montană: la Roșia Montană, Cărpiniș, Coarna, Dealul Corabia și la Bucium;
  5. În plasa Ighiu, Țelna, Cricău, Cetea, Oiejdea, Ampoița, Tăuț, Șard, Zlatna și la Valea Dosului;
  6. În plasa Vinț: la Alba Iulia, Partoș, Oarda de Sus, Pâclișa, Inuri, Vurpăr, Cârna, Sarăcsău, Tărtăria, Cioara, Teleac, Hăpria Română și Berghin;
  7. În plasa Aiudul de Sus, la Ocna Sibiului, Boz, Ghirbom, Cut, Bogata Română și la Vingard;
  8. În plasa Blaj: la Sebeș, Cergăul Mic, Mănărade și Cergăul Mare.

Urmele vechi care s-au descoperit în localitățile amintite mai sus, dovedesc îndeajuns, că județul Alba a fost populat în timpurile antice, iar aceasta o afirmăm cu atât mai mult cu cât teritoriul numeroaselor comune nu a fost cercetat până în prezent și de unde fără îndoială vom găsi noi urme din perioadele preromane. Minele de aur de la Roșia Montană și Coarna, erau exploatate deja din timpuri străvechi, fiindcă regele dac Sarmiz a știut că cel mai puternic și sigur sprijin al unui stat este bogăția, din care cauză s-a îngrijit foarte mult pentru exploatarea cât mai intens a metalelor aurifere. Drept dovadă sunt monedele acelea de aur, pe care regele Sarmiz le-a „bătut” pe numele său și din care putem deduce totodată că instituția monetăriei o avea la Sarmizegetusa sau la Tarnis (Alba Iulia). Totuși e posibil ca monetăria să fi fost la Tarnis, deoarece munții Apuseni erau aproape de acest centru geografic și așezare dacică.

În anul 1826, pe un teren arabil lângă Turda s-au găsit monede de aur, care aveau pe avers efigia cu barbă a regelui Sarmiz și inscripția „Sarmiz Bazil” iar pe revers o poartă cu turn lângă care stătea în partea stângă un om gol ținând un drug în mână, și la dreapta era pictul unui taur, iar înaintea porții erau două bețe încovoiate așezate cruciș.

Pe aversul altor monede de aur era capul încoronat și cu două fețe a lui Ianus, iar pe revers era un scut, pe care era o suliță cu trei brațe ascuțite și cu insripția „Sarmiz Basil”.

„Până în timpul lui Alexandru cel Mare (356-323) regii daco-geți dispar în obscuritate, iar din aceste timpuri numai atât știm, că aveau un rege comun cu vecinii lor tribalii al cărui nume a fost Syrmus sau Sarmiz și numai de la acesta începe istoria adevărată a dacilor, aproximativ din anul 330 înaintea lui Christos”.

„Syrmus sau Sarmiz domnea ca rege comun în acele timpuri, nu numai în țara Tribalilor, dincolo de Dunăre, ci și dincoace de Dunăre, adică în Dacia.

Alexandru cel Mare – Marele Cuceritor – a pornit război contra lui Syrmus. După multe încercări nereușite și înfrâgeri i-a reușit totuși la urmă să treacă Dunărea și să pătrundă în țara geților, învingându-i în toate părțile, distrugându-le capitala Sarmiz, după care regele Syrmus a încheiat pace cu Alexandru cel Mare și s-a străduit să-și refacă țara în starea de odinioară.

Ridicând din nou capitala Daciei, orașul Sarmiz, a denumit-o Sarmiz-Fethuza sau Sarmiz-Egethusa. Numele acesta înseamnă: casă, locuință sau reședința lui Sarmiz.

Probabil că sub domnia lui au luat naștere și celelalte orașe mari ale dacilor ca: Tarnis, Dierna, Napuca și Phrateria. Orașul Tarnis ne interesează în special, fiindcă după mai multe date, acesta era situat pe locul Apulum-ului de mai târziu și al Alba Iuliei de azi. Și e probabil, că în același timp pe teritoriul actual al județului Alba, au fost deja mai multe orașe și colonii, ceeace se poate deduce cu toată certitudinea, în urma condițiilor naturale pe deoparte și mai ales din urmele apărute la suprafață de sub pământ.

Au dispărut de pe suprafața pământului și ultimele ziduri de piatră a orașului sau coloniilor, dar și acum rămășițele de sub pământ din numeroase locuri arată existența de odinioară a orașelor”.

Academicianul Alexandru Borza (albaiulian) în lucrarea sa: „Amintiri despre arheologul Adalbert Czerny și săpăturile de la Apulum” l-a caracterizat astfel: „Adalbert Czerny, acest om valoros, a pornit în viață ca diletant, ca să termine ca: savant, ca istoriograful clasic al adevăratei capitale dacice Apulum”.

În același timp, omologul său Téglas Gabor (1848-1916), director al Muzeului din Deva, influențat în mod deosebit de către Zsofia Torma (1832-1899), prima femeie arheolog din Europa, s-a preocupat de istoria zonei noastre precizând: „existența a 373 de așezări antice descoperite până acum în Ardeal, cele mai multe cad pe Valea Mureșului, care străbate o cincime din curmăturile ardelene. Începând de la Alba Iulia pe cursul mijlociu al Mureșului au existat 70 de așezări care mai ales erau numeroase în apropierea Munților Apuseni – zona auriferă”.

Directorul Muzeului Unirii din Alba Iulia, renumitul profesor-cercetător arheolog Ion Berciu (1904-1986) în lucrarea sa „Alba Iulia” prezintă date deosebit de importante despre istoria orașului și a județului Alba.

Referitor la trecutul istoric al orașului Alba Iulia prezentăm următorul extras:

„Alba Iulia, cetatea ideală a sufletului românesc! Poziția unică a Albei Iulii ca centru strategic și natural al întregului Ardeal, cu ușoare căi de comunicație, pe văile marilor râuri, cu împrejurimi deosebit de fertile și de bogate – în sarea cea căutată și de fiare, în aurul începător al răului între oameni și în vinul cel sfânt al lui Dionysos, a extras temeinice așezări omenești din cele mai vechi timpuri și a prilejuit în vremuri de grea cumpănă, cumplite distrugeri.

Multele descoperiri arheologice din regiunea acestui – Colț de Rai – și de permanentă clocotire a vieții, precum și datele istorice mai noi, înseamnă, începând cu epoca de piatră și până în vremurile mai apropiate de noi, de înflorire și de pustiire.

Un important depozit de bronz, descoperit în apropiere de orașul Alba Iulia, ilustrează prezența unei strălucite civilizații, în jumătatea primă a celui de al doilea mileniu înainte de Christos, mormintele scitice de la Aiud și știrile date de Herodot cu privire la Agatârși – cei bogați în aur, locuitori ai Munților Apuseni, lămuresc o așezare scită prin veacul al șaselea înainte de Christos.

Descoperirile mai nou în partea de N-V a orașului așa vin să întregească mențiunile scrise ale lui Strabo, despre vechea așezare dacă, numită Apulon, nume ce se păstrează, ca atâtea altele și sub stăpânirea Romei.

În timpul epocii de mărire a geto-dacilor, când vechii autohtoni scutură jugul agatârșilor și celților, înghit pe toți ceilalți venetici și se ridică sub Burebista și Decebal, la unitate și stăpânire politică a întregului teritoriu dintre Tisa-Dunăre și Nistru, cu îndepărtate ramificații, este probabil că Apulon-ul a avut clipele de strălucire, luând în seamă importanța sa strategică, economică și spirituală, ca loc de întâlnire al locuitorilor din – Cetatea de munți și râuri a Transilvaniei -.

Din zorii protoistoriei, cu pecetea unității teritoriale și spirituale a pământului și a oamenilor, de pe cele două versante ale Carpaților, Alba Iulia năvălește în istorie, păstrându-și cu sfințenie taina sa.

Roma, prezentă în Dacia, prin monedele, emisarii și cultura sa cu mult înainte de cucerire, îndată după anul 107, înțelegătoare a importanței strategice și economice a regiunii, ridică pe ruinele – Burgului Apulon – puternica fortăreață militară și strălucitoare cetate economică a Daciei „Apulum”, al cărui divin restaurator a fost ca și al Sarmisegetuzei, însuși împăratul Traian”. Din cele prezentate, rezultă cu certitudine, existența strămoșilor noștrii daci pe meleagurile Albei.”

Din lucrarea prof. Dr. Anghel Gheorghe „Alba Iulia la împlinirea a două milenii de existență”, prezentăm unele „extrase” privind existența orașului dacic pe teritoriul actual al orașului Alba Iulia: „Puține orașe din țara noastră se pot mândri ca Alba Iulia cu o istorie atât de tumultoasă, de frământată și spectaculoasă ce se întinde de-a lungul a două milenii încheiate.

Istoria acestui oraș din centrul Transilvaniei, se împletește armonios cu istoria poporului român.

Istoria acestui oraș care-și sărbătorește existența a 2000 de ani, se deschide cu epoca Daciei Libere și parcă nici unde continuitatea daco-romană nu poate fi surprinsă atât de bine ca în această veche așezare. De la Orașul Dacic Apoulon menționat de geograful Ptolomeu în secolul II e.n., alături de alte orașe ale Daciei Libere, până la orașul roman Apulum, nu e decât o reașezare pe un plan superior a unei conviețuiri a populației autohtone cu noii cuceritori romani.

O perpetuare a toponimicului Apoulon-Apulum după cucerirea romană, fără existența urbei masive populații dacice ar fi fost de neconceput.

Informațiile transmise de Ptolomeu după datele culese de Marinos din Tir secolul I e.n., situează existența acestui „Poleis” în vremea lui Burebista sec. I î.e.n.

Era desigur „centrul capitală” al Dacilor Apuli, cunoscuți ca unul din cele mai puternice triburi din centrul Transilvaniei. Aceștia au fost atestați la sfârșitul sec. I î.e.n., în cunoscutele versuri din „Consolatio ad Liviam”, care ne istoricesc de Dunărea cea furtunoasă și îndepărtatul Apulus Dacic, care a fost interpretat de mulți cercetători în sensul că August, împăratul Romei a trimis în anul 10 î.e.n., un corp expedițional până în centrul Daciei, întâmpinând rezistența dârză a dacilor din cetatea cu acest nume – dacic, după poporul Appuli”.

Reputatul istoric dr. Gheorghe Fleșer, cercetător, muzeograf cu un vast orizont privind istoria județului Alba, a făcut parte din specialiștii cercetători ai Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, timp de aproape 30 de ani de activitate la acest muzeu important.

În lucrarea istoricului Gheorghe Fleșer „Cetatea Alba Iulia – dezvăluiri fundamentale într-un manuscris vienez – 1865” – apărută în anul 2017 la Editura Curs, pe baza documentelor austriece de la Viena a maiorului Grodnik din 11 iulie 1877, la capitolul XIII „Schiță istorică a Cetății Alba Iulia” la pagina 147, prezintă despre orașul dacic Tharmis-Apulum…  Alba Iulia următoarele:

„Numai puține dintre evenimentele istorice prin care a trecut Marele Principat al Transilvaniei, au pătruns în filele cronicilor care se referă la locurile în care se află orașul Alba Iulia de astăzi, dar și din puținul ajuns până la noi aflăm că, între orașle importante ale țării, acesta a ocupat un loc de frunte. În secolul I d.Ch. se pare că aici ar fi fost unul dintre cele mai importante orașe ale Daciei, numit Tharmis. După înfrângerea dacilor de către Traian în anul 104 d.Ch. (n.n. așa era în text). Dacia a devenit colonie romană, Tharmisul Dacilor a cunoscut o înflorire remarcabilă sub numele de Apulum, numeroasele resturi de arcade care se mai descoperă și astăzi în partea sudică a cetății constituind un temei credibil pentru această tradiție. Numele de astăzi al râului Ampoi se încearcă a fi pus în legătură cu Ampul-Apul, găsindu-se astfel o dovadă istorică a situării actualului oraș pe acest râu.

Coloniștii romani au părăsit Apulum în anul 274 d.Ch., în timpul împăratlui Aurelian. Sub goții, hunii și avarii care au stăpânit aici, Apulum a decăzut și și-a pierdut cu totul însemnătatea.

Cercetătorul arheolog, prof. Mihai Blăjan, de la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia, alături de alți specialiști, au organizat și înființat Fundația „Alba Iulia 1918, pentru unitatea și integritatea României”. În primul număr al revistei fundației DACOROMANIA, din anul 1999, cercetătorul-arheolog Mihai Blăjan a prezentat primul articol privind strămoșii noștrii daci de pe meleagurile orașului nostru Alba Iulia: „Așezarea antică Apoulon”. Prezentăm în continuare un extras din lucrarea sa, privind constatările în urma cercetărilor arheologice efectuate în zona orașului.

„În ultimul secol, așezarea dacică de la Alba Iulia a constituit obiectul a numeroase ipoteze și păreri formulate de către istorici. În prima jumătate a secolului al XX-lea, E. Kornemann, N. Iorga, I. Marțian, C. Patsch, C. Daicoviciu, Gr. Florescu etc. au susținut existența unui sat al autohtonilor daci (vicus) sau a unei „fortărețe” preromane. În 1949, examinând „natura obârșiei, factorul topografic și antropogeografic, începuturile și originea numelui”, I.I. Russu localiza cetatea locuită de tribul Apulilor pe malul drept al Mureșului. În 1961, eruditul clujan a reluat problematica așezării Apoulon și a adus noi contribuții onomastice la etimologia și semnificația tribului apulilor în Dacia antică.

Descoperirile numismatice din veacul al XIX-lea și din prima jumătate a secolului următor au adus unele informații cu privire la localizarea și cronologia relativă a așezării autohtone de la Alba Iulia. Dar, în ultima jumătate de veac, alături de cele câteva piese mai vechi lipsite de localizare topografică, semnalăm descoperirea, în 1950, de către I.H. Crișan, la vest de Colegiul „Horia, Cloșca și Crișan” a primelor fragmente ceramice din faza clasică a Latenului. Resturi de vase s-au identificat în incinta „Cetății”, în jurul Catedralei romano-catolice (1974), în Calea Moților (1979) și la capătul estic al B-dului Transilvania (1987).

Cercetările efectuate de R. Heitel și V. Moga pe latura de sud a „Cetății „ (1980) au indentificat fragmente de vase, iar secțiunea III trasată la sud de Str. Mihai Viteazul (1985) a surprins stratul de cultură, groapa unui bordei și ceramica dacică preromană. Resturi de locuire din epoca Latene s-au găsit și în timpul săpăturilor efectuate la Palatul Apor (1992) și cu ocazia dezgropării turnului de poartă de pe latura de sud a castrului roman (1995), unde s-au precizat din nou stratul de cultură și chiar un val de pământ.

Din aria așezării provin două imitații dacice după tetradrahmele emise de Filip II, regele Macedoniei (sec. III-II î.Chr.) descoperite la 1857, și un tezaur compus din monede de argint emise de orașele Apollonia și Dyrrachium între anii 229-100 î.Chr.

Alături de imitațiile dacice și piesele grecești, populația locală a folosit și monedele romane republicane (M. Vurgunteius, Drusus Iunior) sau imperiale (Tiberius, Nero, Otto, Vitellius, Vespasianus, Domițianus, Nerva etc.).

Deși unele vestigii sporadice s-au semnalat pe „Platoul Romanilor” (Calea Moților și B-dul Transilvania), numai în incinta castrului roman din „Cetate” se constată o densitate maximă de locuire. Aici s-a conturat la 3,50-3,70 m adâncime un strat masiv de depuneri din epoca Latene, suprapus de vestigiile romane timpuri (sec. II e.n.). În stadiul actual al cercetării se poate afirma că relicvele menționate aparțin unei așezări cu locuințele dispuse în partea centrală a terasei, îndesite pe margine și răzlețite spre interiorul platoului. Descoperirile monetare ivite în vatra și hotarul orașului argumentează evoluția așezării dacice din sec. III î.Chr. până la începutul sec. II d.Chr., când în anul 106 bazinul mijlociu al Mureșului a fost ocupat și colonizat de romani.

Locuirea continuă a Depresiunii Alba Iulia este argumentată și de dovezile hidrografice ilustrate de numele antice păstrate de cele două râuri care curg prin apropierea sitului dacic: Ampoiul (Ampelus) și Mureș (Marisius. – a).

Prima atestare documentară a așezării este semnalată la începutul sec. II d.Chr. de geograful alexandrian Claudius Ptolemaeus, care confirma (Geographia. III, 8, 4) existența localității Apoulon, situată de istorici în centrul spațiului intracarpatic al Daciei preromane.

Opidum-ul era locuit de tribul dacilor Appuli amintiți în poemul Consolatio ad Liviam, compus de un autor anonim și păstrat printre manuscrisele poetului Ovidiu (… Dacius orbe remoto Appulus…) la sfârșitul secolului I d.Chr.

Studiul semnificației lingvistice si etimologice a numelui indo-european dacic constată că etnicul semnifică „putere”, „tărie” („apel”, „apol-”) și se înrudește cu varianta „ap-” (“aprig”), tema din care derivă și toponimul Apoulon.”

Ioan STRĂJAN

Economist