Documentele istorice nefalsificate prin anotimpuri, de un regim sau altul, au fost și rămân hrana vie a tuturor generațiilor, nu doar ale unei puteri trecătoare, arhivă a românității, cu amploare, așadar, în universalitate.

 Parcurse cu luciditate, coborând dea lungul și de-a latul spre rădăcinile unor fapte adânci, revelatoare spre-a le limpezi deopotrivă autenticitatea și evoluția, pentru a afla adevărul, conotațiile unor asemenea întâmplări pentru că, ele, sunt și rămân oglinzile unor sentimente, conjuncturi, necesități, sinteze ale respirațiilor câmpurilor de bătălie, ale unor tratate, evoluții pe o scară mai mult sau mai puțin previzibilă ale confruntărilor armate spre a apăra chipul unui ținut, al unei patrii, singurele segmente dintr-o biografie ce-a unit și unește participanții și conducătorii, adică oaste într-o mișcare de-a deveni triumfătoare.

Printre aceste mărturii ale istoriei naționale și universale, referitoare la un Voievod înflăcărat al românității se detașează numele emblematic al lui Mihai Viteazul, a cărui personalitate s-a extins pe cerul Europei ca o manta a curajului și lucidității, asupra  teritoriilor românești. În jurul acestei uriașe biografii de Om și conducător s-a închegat de-a lungul vremii o idee tulburător de benefică, de înaltă, atât de necesară spiritului întreprinzător de neam, ce-a determinat pentru prima dată în contemporaneitatea istorică o horă a unirii tuturor ținuturilor românești. Și ea s-a concretizat într-o zi florală de 27 mai. Era anul 1600. Și, astfel, ideea s-a transformat într-o sintagmă unică: Ziua în care el, Mihai cel Viteaz devine „Domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”, deschizând o nouă epocă în istoria scrisă a poporului român, prin unirea celor trei principate române, cu toate presiunile și dificultățile externe, deopotrivă economice, politice, punând sub semnul întrebării fragilitatea și durabilitatea unui stat român.

O întrebare se impune necondiționat: care sunt și-au rămas mărturiile unei asemenea evoluții interne și internaționale, sub aripa unui organizator și comandant militar, care între 1588-1593 a fost un as al ierarhiei administrativ-politice a țării?

Aceste mărturii aveau să-l facă pe marele Iorga, un geniu neegalat al umanității, să afirme: „De la 1600, nici un român n-a mai putut gândi UNIREA fără uriașa lui personalitate, fără paloșul sau securea lui ridicată spre cerul dreptății, fără chipul lui de curată și desăvârșită poezie tragică”.

Pictura „Intrarea triumfală a lui Mihai Viteazu în Alba Iulia”

(pictor Oscar Han)

Aducem, așadar, argumentele cele mai revelatoare, desprinse din această uriașă personalitate a lui Mihai Viteazul, unificatorul, pentru a se vedea cum s-a reușit și împlinit Unirea Dintâi a Principatelor Române:

– Era anul 1558. Se năștea în localitatea Târgu de Floci, în Țara Românească – Mihai Viteazul, din părinții Pătrașcu cel Bun, Doamna Stanca, având doi copii: Nicolae Pătrașcu și Domnița Florica. Titlurile ca ocupație: apartenență nobiliară, Domnitor, Principe, Prinț, Domn al Țării Românești între 1593-1600, în 1600 – pentru o scurtă perioadă, prin Unirea din 27 Mai, a fost „Conducătorul de facto a celor trei state medievale, care astăzi formează România: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de-a fi Domn al celor trei principate a fost boier, ce-a deținut dregătoriile de bănișor din Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei. Patriotul Nicolae Bălcescu, prin lucrarea sa „Românii supt Mihai Voievod Viteazul” a elucidat aspectele cele mai importante ale strălucirii, demnității, eroismului marelui Voievod. Din suita confruntărilor în epocă trebuiesc menționate luptele împotriva Imperiului Otoman, negocierile de pace cu Înalta Poartă, în același scop: neatârnarea față de Poarta Otomană, întărindu-și vecinătatea cu Aron Vodă, domnul Moldovei, cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, aderând la alianța antiotomană  „Liga Sfântă”, aureolându-se prin lupta de la Călugăreni, din 23 august 1595, despre care Bălcescu a spus: „Este briliantul cel mai strălucit al cununei gloriei românești”. Toate aceste demersuri închegau și mai puternic ideea de unire, concretizată și prin victoria de la Șelimbăr. Urmează intrarea triumfală în Alba Iulia, la 1 noiembrie 1599. Printre învinșii lui era și Andrei Bathory.

Toate actele semnate la Alba Iulia aveau un scop comun: întărirea unității celor trei Țări Românești, întrezărindu-se prin ele măreția unui popor confruntat cu vremelnicia nedreptăților. La 24 aprilie 1600, Mihai părăsește Alba Iulia. Se îndreaptă spre Moldova. La 4 mai 1600 ajunge cu oastea pe lângă Trotuș, unde peste 15.000 de moldoveni au trecut în tabăra lui. Se auzea bătând puternic înfăptuirea primei Uniri, săvârșind la Iași dezideratul de la Alba Iulia. La Iași emite cel dintâi act, și bate cea dintâi medalie, ce-l înfățișa ca „Domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Moldova”. La 6 iulie, Mihai și-a bătut în cuie, pentru eternitate, efigia cu cele trei țări române, surori, ceea ce-i aduce titulatura de primul unificator al poporului român și erou național. Se destăinuia astfel: „În timpul acesta se poate vedea că n-am cruțat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici însăși viața mea, ci am purtat războiul așa de mult timp singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortărețe, nici castele, nici orașe, nici cel puțin o casă de piatră unde să mă pot retrage… Nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele și cu cheltuieli uriașe la creștinătate, nefiind cunoscut de nimeni și nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am și eu un loc și un nume în creștinătate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam.” (N. Iorga – „O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuși”).

Va fi învins în bătălia de la Mirăslău – 8/18 septembrie 1600, pierde Ardealul, apoi Moldova, tronul Țării Românești.

Strălucea în eternitatea visului marea zi de 27 Mai 1600, pecete a unui crez devenit cariatidă a istoriei românității. Asasinarea lui pe Câmpia Turzii, acolo, în umbra și lacrima bătăii vântului, n-a reușit să șteargă frumusețea măreției sale. Era 9/19 august 1601. Figura lui tragică lumina întunericul unei epoci. Alba Iulia îi onorează, astăzi, biografia nu doar prin sfințirea Mitropoliei Ortodoxe, ci mai ales prin felul în care numele acestei așezări legendare, prin faptele sale, a intrat în vocabularul neatârnării, pentru că aici Marele Mihai Unificatorul a întărit prezența sa cu multiple beneficii pentru limba română și soarta românității – la Alba Iulia, în Cetate, statuia ecvestră a comandantului, luminează tăcut, cu măiestria sculptorului Oscar Han, freamătul adevăratei uniri de la 1 decembrie 1918. Iar la câteva sute de metri Colegiul Militar „Mihai Viteazul” înzestrează România cu tinerețea vocației militare. Alba Iulia devenise chiar fructul unui vis nepieritor: prima Unirea de la 27 Mai 1600. 

Pe lespedea de piatră  de la Mănăstirea Dealu stă scris: „Aici zace cinstitul și adevăratul capu al creștinului Mihai, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și a Moldovei”. Devenise simbolul Unității naționale. Unul din istoricii albaiulieni, încărcat de demnitate, Gheorghe Anghel, a luminat și luminează prin lucrările sale aura rememorării numelui și faptelor lui voievodale, regăsite și în unele hotărâri de la Marea Unire din 1 Decembrie 1918.

Aceasta ar fi o demnă coborâre într-o biografie tumultuoasă de boier și voievod, mărturie a desțelenirii unor documente mai mult sau mai puțin acoperite de uitare, informații, întâmplări, fapte eroice, matrițe ale omagierii unui ideal: prima unire a românilor, ca floare a recunoștinței pentru marele patriot român, ce trebuie omagiată, pusă în drepturi de istoriografia românească, de istoria poporului român, de manuale și dicționare.

Iată pentru ce, prin aceste incomplete rememorări biografice, cerem cu insistență obligativitatea recunoașterii Zilei de 27 Mai 1600, ca eveniment inconfundabil, măreț și plin de emoția strălucirii, devenit: Prima unire a Țării Românești, Ardealului și a toată Moldova. Istoria adevărată nu poate rămâne în pagină cu capul spart. Istoricii, Academia Română, Ministerul Culturii, Instituții de învățământ trebuie să-și dea mâna pentru îndreptarea cu fața spre lumină a unei omisiuni, pecete a nedreptății față de Marele unificator, una dintre „Catedralele” istorice albaiuliene, ca faptă voievodală, cu numele de Mihai, îndreptățind astfel, și respirația bisericii lui Ieroteu – Așadar, domnilor istorici, vă rugăm fiți drepți și înțelepți, netemători, bucuroși că faceți parte și din Unirea din 27 Mai 1600. Amintiți-vă ce-a spus Delavrancea: „România este patria noastră. E România celor de demult și-a celor de mai apoi. E patria celor dispăruți și-a celor ce va să vie!”. 

Adevărul nu poate avea două fețe. Unirea din 27 Mai 1600 este, de fapt și ordinea respirației tricolorului românesc. Mihai Viteazul este chiar dicționarul unei asemenea necesități istorice. Să-i recunoaștem măreția, ca prim unificator.

Cu bine,

Ion STRĂJAN

Ion MĂRGINEANU