După bătălia de la Șelimbăr, din 18/28 octombrie 1599, Mihai Viteazul învinge  oastea Transilvană;  domnul Țării Românești intră în Alba Iulia (21 oct. / 1 nov.); întreg teritoriu Transilvaniei trece sub autoritatea lui Mihai.

În 16 mai 1600 cetatea Sucevei a fost luată fără luptă, apărătorii predându-se. A urmat alungarea lui Ieremia Movilă și ocupă Moldova, realizând astfel prima uniune politică a celor trei țări române. Într-un hrisov a acelor timpuri el se întitulează „domn al Țării Românești și a Ardealului și a toată țara Moldovei”.

În acest an când suntem încercați de pandemie, românii oriunde s-ar afla sărbătoresc cu mai mult simț patriotic împlinirea  a 420 de ani  de la înființarea, pentru prima dată, a unității statale a tuturor românilor, sub sceptrul domnitorului Mihai Viteazu.

În municipiul Alba Iulia, această zi este cinstită și îmbrăcată în haină de sărbătoare, în semn de recunoștință  pentru voievodul care a înfăptuit unirea tuturor românilor într-un stat național independent.

Poporul român  a fost călăuzit în bimilenara și zbuciumata sa istorie de ideea și conștiința unității lui naționale și spirituale. Conștiința unității de neam, de limbă și de credință a poporului român a fost permanentă de-a lungul istoriei lui.. A izvorât din realitatea istorică a originii lui daco-romane, din mărturisirea aceleiași  credințe religioase, din legăturile neîntrerupte care au existat totdeauna între românii de o parte și de alta a Carpaților și a altor hotare vremelnice, până la Marea cea Mare.

În mileniul întâi, popoarele migratoare care au trecut peste acest teritoriu românesc, nu l-au putut mișca de aici,  nu i-au putut slăbi vitalitatea și continuitatea existenței lui în aria geografică pe care o are și astăzi.

Cercetările arheologice făcute de-a lungul anilor, descoperirile acestora, au adus argumente care demonstrează și arată fără chip de îndoială  și tăgadă, că nu există o suprafață cât de mică de pământ, în care să nu se afle dovezi, mărturii despre continuitatea noastră neîntreruptă pe teritoriul patriei România. Ele atestă că nu există un gol, un vid în dezvoltarea noastră istorică, nu există timp și loc în care să nu se poată dovedi prezența poporului român în tot arcul carpatic.

Popoarele migratoare care au trecut prin nordul Dunării, nu și-au putut impune modul lor de viață, nici limba, nici credința. Migrația popoarelor a fost asemenea unor valuri care nu au putut muta pietrele din calea lor, le-a făcut mai statornic adâncirea lor, demonstrând că apa trece, pietrele rămân. Încă de la început se încheagă unitatea dintre daco-romani, se trasează liniile caracteristice  noului popor; iar când datele istorice consemnează prezența lui, el apare ca popor băștinaș, în fața unor popoare care au venit și s-au așezat alături de el mai târziu în decursul anilor. El apare unitar prin  originea lui, prin graiul și cultura lui.

Dintre toate localitățile României, Alba Iulia are printre cele mai multe semnificații în istoria poporului român și transmite mesajul unității lui pe aceste meleaguri. Oraș cu o vechime bimilenară, capitală și inimă a Transilvaniei, el este, prin actul primei uniri a tuturor românilor într-un stat unitar și independent, sub domnia lui Mihai Viteazul, orașul simbol al unității, libertății și demnității naționale a poporului român.

Dovezi descoperite în „Cetatea lui Mihai”, sau în împrejurimile ei, arată prezența populației daco-romane și după așa zisa părăsire a Daciei de către romani.  Alba Iulia, așezată în inima Transilvaniei, lângă care se adună apele Mureșului, Târnavelor,  Ampoiului și Secașului, coborâte din Carpații Orientali și Meridionali, populată cu sufletul zbuciumat  al poporului român, apărat geografic de Carpați, suflet frământat și asuprit al locuitorilor, mult încercat în dezvoltarea lui istorică, dar ieșit biruitor în năzuința lui după dreptatea  socială.

Momentul istoric legat de unirea Țărilor Române – Muntenia, Moldova și Transilvania sub Mihai Viteazul, este cea dintâi împlinire a idealului de unitate națională și chezășie a unității depline  care s-a înfăptuit la 1 Decembrie 1918.

Spune cronicarul despre Mihai Viteazul, că era un bun creștin și vajnic  luptător pentru creștinătate, dar „pofta inimii lui” era să-i vadă pe toți românii într-un stat unitar, liberi și independenți. De aceea, intrând în cetatea Alba Iulia, gândul lui a fost să pună temelie solidă pentru unitatea și demnitatea  poporului român. A cerut principelui transilvănean să dea drepturi românilor ca și celorlalte naționalități, care se bucurau de privilegii, obținând de la Dieta Transilvaniei, unele înlesniri iobagilor și preoților români (pășunatul liber, afară de oi și scutirea preoților de robotă). A zidit biserică românească în cetate și a așezat vlădică ortodox supus celui de la Târgoviște. A cerut ca preoțimea ortodoxă să fie scutită de obligații și umilințe iobăgești. Mai presus de toate a domnit ca singur domnitor al tuturor românilor, împlinind astfel un ideal de veacuri și consfințind o stare de fapt a unității de neam, de cultură și de viață spirituală a întregului popor. El se intitula: „Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei.”

 Alba Iulia a fost o cetate de apărare a Ortodoxiei. În secolul al XVII-lea, Mitropolia Ortodoxă Română de la Alba Iulia a îndrumat întreagă acțiunea de apărare a Ortodoxiei în Transilvania, atacată atunci de principii calvini care își aveau reședința în acest oraș. Mitropoliților de atunci li s-au impus tot felul de condiții umilitoare ca să-i abată  pe credincioși de la credința ortodoxă și să-i despartă sufletește de românii din Muntenia și Moldova.  Unii dintre acești mitropoliți au suferit prigoane, au fost bătuți și închiși, cum este cazul mitropoliților Ilie Iorest și Sava Brancovici.. Pe aceștia  credincioșii i-au socotit între sfinții mucenici pentru lupta lor de apărare a „legii românești”, fapt pentru care  Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 21 octombrie 1955 i-a canonizat în rândul sfinților.

Alba Iulia  a rămas centrul de apărare  a Ortodoxiei  și în secolul  al XVIII-lea. După dezbinarea religioasă a românilor din Transilvania din anul 1700, și trecerea unor preoți la legea împăratului, marea majoritate a credincioșilor  și preoților  s-a opus acestei  „uniri cu Roma”. Se știe că biserica din Alba Iulia, zidită de Mihai  Viteazul, a fost dărâmată la anul 1714 și Mitropolia desființată  în 1701. Atunci, timp de șase decenii credincioșii ortodocși din Transilvania au rămas fără episcop.

În acest timp mulți credincioși, având în frunte preoți sau călugări, s-au răsculat, au făcut plângeri și au cerut drepturile pe care le-au avut pe când era voievod Mihai Viteazul. În urma acestor mișcări, având în frunte pe  ieromonahul  Visarion Sarai, a cărui drum triumfal din părțile Devei până la Sibiu a atras mulțime de credincioși, zeci de sate din sudul Transilvaniei și de pe calea mijlocie a Mureșului au părăsit uniația și au declarat legătura lor națională și religioasă cu românii de peste munți din Țara Românească. Tot în aceste timpuri este cunoscută  acțiunea călugărului Sofronie  de la Cioara, care a convocat  în anul 1761 un mare sobor de preoți la Alba Iulia, în cadrul căruia s-au luat mai multe hotărâri privitoare la viața Bisericii Ortodoxe din Transilvania,  cerând printre altele: „ștergerea uniației și a iobăgiei din țară”. Revendicările sociale mergeau mână în mână cu cele naționale și bisericești.

Deducem că peste un veac și jumătate Mitropolia de Alba Iulia a îndeplinit un rol deosebit de însemnat în viața națională și socială a românilor din Transilvania, apărând Ortodoxia, ea a apărat și a consolidat unitatea națională și bisericească a tuturor românilor.

De numele orașului Alba Iulia se leagă cele dintâi manifestări de culturalizare a maselor românești din Transilvania, mitropoliții de aici  au fost promotorii culturii românești. Astfel, la anul 1579, un diac cu numele Lorinț tipărea la Bălgrad (Alba Iulia) un Tetraevanghel. Multe din tipăriturile coresiene de la Brașov au văzut lumina tiparului și al zilei la îndemnul mitropoliților de la Bălgrad sau  Târgoviște. Așa a fost „Întrebarea creștinească”, tipărită la Brașov în 1560, în românește, cu știrea mitropolitului Sava din Lancrăm și alte tipărituri.

În tipografia românească a Mitropoliei de la Alba Iulia, a apărut  pentru prima oară, tipărit, Noul Testament, în întregime pe vremea mitropolitului Simion Ștefan, la anul 1648. Această carte este importantă atât prin conținutul ei, cât și prin prefața în care traducătorii mărturisesc că s-au străduit să o „dea pre limba românească”, în așa fel ca să înțeleagă toți românii.  Fiind conștient de originea română, de unitatea de neam, de limbă și de credință, mitropolitul Simion Ștefan își îndrepta scrisul către toți românii, chiar dacă ei erau sub diferite stăpâniri. Astfel, el înlătura cu scrisul său, granițele nedrepte. „Bine știm, spunea el, că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni care umblă în toate țările.” Așa și cuvintele, acelea sunt bune care le înțeleg toți. Au mai apărut și alte cărți românești la Alba Iulia până la 1701, când a fost desființată Mitropolia înființată de Mihai Viteazul.

În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, Alba Iulia devine inima îndoliată a poporului român din Transilvania, când ne mai putând suferi nedreptățile și asupririle unei stăpâniri feudale,  românii s-au răsculat sub conducerea lui Horea, Cloșca și Crișan și au cerut să se facă dreptate poporului de jos. Răscoala a fost înăbușită  și în ziua de 28 februarie 1785, după o întemnițare în cetatea Alba Iulia, au fost executați  prin frângerea cu roata Horea și Cloșca.

În anul 1852, a fost întemnițat vremelnic la Alba Iulia, și „Crăișorul  Munților”, Avram Iancu. Cu cât era mai greu „drumul crucii” pentru poporul român din Transilvania, cu atât mai hotărâtă era voința lui de ridicare culturală, de unitate națională și câștigare a dreptății  sociale. Aspirațiile lui după libertate și unitate națională, după eliberare socială, nu au putut fi înăbușite de nici o forță potrivnică.

Alba Iulia rămâne  mai departe port drapelul acestor aspirații, centrul de luptă și afirmare națională. Asociația culturală ASTRA, ține aici două din adunările ei generale cele mai importante, în care cuprinde programul revendicărilor de pe Câmpia Libertății de la Blaj din anul 1848.

Momentul istoric cel mai însemnat care se leagă de orașul Alba Iulia și de întreg destinul poporului român este ziua de 1 Decembrie 1918, când, prin votul Măritei Adunări Naționale și prin aclamațiile celor peste o sută de mii de participanți, s-a decretat „Unirea cu Țara Mamă a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș”. În felul acesta s-a realizat unirea politică, înfăptuită pentru scurt timp de Mihai Viteazul în 1600. Se realiza, în parte, atunci și visul lui Horea și Iancu de dreptate socială, vis pe care îl trăiesc împlinit astăzi românii din toată țara.

 Orașul  daco-roman Alba Iulia, al începuturilor poporului român, orașul doveditor al permanenței și continuității noastre naționale, orașul de apărare a Ortodoxiei și de afirmare a culturii românești; orașul suferinței și al durerii, a devenit  orașul împlinirii istorice, a unității întregului popor român, orașul biruinței dreptății pentru un neam, care a învins toate potrivniciile până și-a văzut împlinită unitatea, independența, libertatea  și suveranitatea lui națională.

Dacă mai adăugăm la șirul multiplelor evenimente și mesagii pe care ni le transmite istoria  Alba Iuliei și pe acela că ea a fost  destinată să fie la 21 octombrie 1948, orașul confirmării ruperii peceților religioase, care au ținut pe românii din Transilvania dezbinați bisericește în două strane, revenind  din nou la Ortodoxie, ne dă motive în plus să iubim Alba Iulia.  Acestea sunt motivele pentru care această cetate ne este dragă, pentru că amintirea ei transmite un mesaj mobilizator  și plin de răspundere pentru toți fiii patriei, pentru că ea este simbolul unității depline a poporului Român.

Trecutul istoric ne arată, așadar, că străvechiul Apulum, Alba Iulia de azi, cu mărețele ei aspirații după unitatea națională, după emanciparea socială, politică și religioasă, reprezintă un centru de viață românească permanentă, de luptă pentru libertate și dreptate și  de afirmare a unității noastre naționale și religioase. Alba Iulia dă mărturie despre legătura strânsă ce a fost totdeauna între Biserica Ortodoxă Română și aspirațiile și împlinirile poporului. Ea este o dovadă vie despre contribuția Mitropoliei Bălgradului la păstrarea și afirmarea unității naționale a poporului român și de menținere a luptei pentru libertate și dreptate socială.

Acum când au trecut peste 2000 de ani de la atestarea așezării Alba Iulia, cu rol atât de mare în istoria României și a Bisericii, când cinstim 420 de ani de la prima unire a celor trei principate românești într-un stat unitar, independent, când poporul cinstește trecutul său și repune valorile lui la locul potrivit, este de datoria celor îndrituiți (enoriași, biserică, instituții politice-administrative-culturale-istorice – ONG – uri cultural – patriotice și civice etc. din Alba Iulia), să intervină la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pentru a reface Mitropolia înființată de Mihai Viteazul și desființată fără nici un temei în 1701, măcar onorific precum  Mitropolia Târgoviștei, înnodând astfel firul istoriei atât de bogate în fapte.

Dragomir Vlonga

jurist