„O viaţă avem români, deşteptaţi-vă, că am dormit destul!”

Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei

Osemintele domnitorului Mihai Viteazul, primul unificator al neamului românesc au fost duse, în anul 1648, din Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului – Alba Iulia şi Arhiepiscopia Ardealului „Sfânta Treime” la Mănăstirea Plăviceni „Sfântul Arhanghel Mihail” din comuna Slăviteşti, judeţul Teleorman.

Mănăstirea Plăviceni „Sfântul Arhanghel Mihail” a fost construită de către rudele doamnei Stanca (soţia lui Mihai Viteazul) de marele vornic Dobromirescu şi a soţiei sale, jupâneasa Elina în anul 1648. Pe inscripţia de pe pisania mănăstirii, păstrată la Muzeul din Turnu Măgurele rezultă data de 20 mai 1648.

Pe terenul respectiv, iniţial a fost o mănăstire de lemn, cunoscută sub denumirea de „Mănăstirea Alunişul” construită de doamna Stanca soţia lui Mihai Viteazul.

Legenda spune că la sfârşitul secolului XVI-lea doamna Stanca s-a ascuns din calea năvălitorilor turci în pădurea de la Plăviceni.

Doamna Stanca a promis că dacă va scăpa cu viaţă, va construi o mănăstire, fapt realizat sub numele de Mănăstirea Aluniş „Sfântul Mihail”.

Mihai Viteazul ajuns la domnie în Ţara Românească în anul 1593, a aderat la „Liga Sfântă” în anul 1594, formată din ţările creştine europene (Statul Papal, Spania, Veneţia, Mantua, Toscana, Ferrara, Marele Cnezat al Moscovei, Principatul Transilvaniei, Ţara Românească şi Principatul Moldovei sub domnitorul Aron Vodă).

Domnitorul Mihai Viteazul dorea să aplice „Planul Dacic” privind unirea celor trei ţări româneşti Ţara Românească, Ardealul şi Moldova având ca exemplu pe strămoşii geto-daci care sub conducerea regelui Burebista (70 î.e.n. – 44 î.e.n.) au reuşit să întemeieze primul stat centralizat puternic care a rezistat timp de patru decenii.

Mihai Viteazul la data de 2/12 mai 1595 a trimis la Alba Iulia, capitala Principatului Transilvaniei, o delegaţie complexă formată din:

  • Eftimie, mitropolitul Târgoviştei
  • Teofil, episcopul Buzăului
  • Mitrea, mare vornic
  • Hristea, vornic
  • Dimitrie Preda şi Borca, logofeţi
  • Dan şi Teodosie, vistieri
  • Radu Buzescu şi Stamate, postelnici şi
  • Vintilă şi Radu, cluceri.

Delegaţia a fost primită de principele Sigismund Bathory iar la data de 20 mai 1595 au încheiat şi semnat cunoscutul tratat de alianţă, care ulterior nu s-a mai respectat.

La data de 7 august 1595, principele Sigismund Bathory care deasemenea era în „Liga Sfântă” s-a căsătorit la Alba Iulia cu arhiducesa Maria Cristina.

La nunta respectivă a fost invitat şi Mihai Viteazul cu familia, care, însă nu a putut participa, deoarece oastea turcească condusă de Sinan Paşa era la Dunăre şi ameninţa Ţara Românească. În schimb Mihai Viteazul a trimis la Alba Iulia pe reprezentanţii săi, boierii Stroe, Buzescu şi Radu Calonfirescu, cu daruri scumpe de nuntă.

În perioada 19-31 decembrie 1596, Mihai Viteazul împreună cu banul Mihalcea, Radu Buzescu şi alţi boieri din Ţara Românească, s-au aflat la Alba Iulia. Cu această ocazie s-a discutat şi „Planul  Josika” privind unele anticipaţii de legături matrimoniale între familia cancelarului Iösika Istvan / Ştefan Iosika şi a familiei lui Mihai Viteazul, în vederea unirii neamului românesc.

Familia lui Jösika Istvan, a fost de origine valahă, care în decursul timpului s-a integrat nobilimii maghiare.

Sigismund Bathory, între timp, a creat discordie între pretendenţii care doreau să preia tronul Transilvaniei. Pentru al îndepărta pe Ştefan Jösika, a colaborat cu Ştefan Bocskay, consilierul său apropiat,duhovnicul, iezuitul Alfonso Carrillo şi cu comisarii imperiali.

Dieta din acel an de la Alba Iulia, s-a desfăşurat în mod special în Palatul Princiar,  renunţându-se la Catedrala romano-catolică „Sf. Mihail” din Alba Iulia, unde se desfăşura înainte cu regularitate.

După ce Ştefan Jösika a intrat în Palatul princiar uşile au fost blocate de gărzile maghiare, fiind arestat, iar ulterior a fost adus în cetatea Sătmarului unde la data de 1 septembrie 1598 a fost decapitat.

Domnitorul Moldovei, Aron Vodă care a aderat la „Liga Sfântă” în anul 1594, în acelaşi an a încheiat o înţelegere cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, prin care recunoştea suveranitatea Moldovei.

* Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului, secolul XVI

Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ardealului, construită de Mihai Viteazul în anul 1597

Ulterior Aron Vodă a recunoscut doar supremaţia Papei Clement al VIII-lea şi a împăratului Rudolf al II-lea, considerându-se egalul principelui. Sigismund Bathory datorită situaţiei create, a ordonat arestarea domnitorului Moldovei, Aron Vodă. O gardă alcătuită din 400 mercenari unguri condusă de căpitanul cetăţii Hust (Regiunea Transcarpatia) Gaspar Kornis, la arestat la Iaşi împreună cu familia, la data 25/26 1959 fiind duşi şi reţinuţi la Castelul Martinuzzi de la Vinţu de Jos, aflat aproape de capitala principatului, Alba Iulia.

La scurt timp Aron Vodă a decedat, fiind otrăvit.

Prin grija lui Mihai Viteazul, a fost înmormântat în vechea Mitropolie Ortodoxă a Bălgradului din sec. XV-lea iar în anul 1597 rămăşiţele pământeşti ale domnitorului Aron Vodă au fost reînhumate în noua Mitropolie construită de Mihai Viteazul.

Urmare tragicului eveniment, văduva lui Aron Vodă împreună cu fiul Bogdan, au fost trimişi acasă.

După înfrângerea lui Mihai Viteazul de la Mirăslău din 18 septembrie 1600, nobilimea maghiară din Alba Iulia a profanat sfântul locaş mitropolitan, iar mormântul lui Aron Vodă a fost distrus, fapt relatat de Mihai Viteazul la data de 3 februarie 1601 într-o corespondenţă cu marele duce de Toscana, cu mare amărăciune şi indignare:

„… încă şi în biserica mea pe care o clădisem mai înainte, au intrat şi au dezgropat oasele lui Aron Vodă, care de atâta timp era înmormântat şi ale altor boieri de-ai mei şi le-au zvârlit afară. Aşa neomenie nu au făcut nici păgâni”.

La sfârşitul anului 1596, la sosirea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, a fost întâmpinat de mitropolitul ortodox al Bălgradului/Alba Iulia, Ioan de Prislop, care se afla într-o bisericuţă modestă din oraşul de jos, pe malul cursului vechi al râului Ampoi.

În această bisericuţă din oraşul de jos au ajuns credincioşii români, deoarece au fost alungaţi de unguri din vechea Mitropolie Ortodoxă a Bălgradului din sec. XV-lea, deoarece era în zona actuală a cetăţii şi se afla în apropierea Episcopiei Maghiare Romano-catolice Sf. Mihail, precum şi a cancelariei principatului şi a locuinţelor conducătorilor unguri. Prezenţa Mitropoliei Ortodoxe a românilor în apropierea acestora nu a mai fost acceptată.

Mihai Viteazul a rămas surprins neplăcut, când a văzut şi a constatat existenţa şi condiţiile precare în care funcţiona Mitropolia Ortodoxă a Românilor din Alba Iulia.

Sursele documentare, printre care în special ale prof. dr. în istorie Gheorghe Anghel, cercetător la Muzeul Unirii din Alba Iulia timp de 40 de ani, dintre care peste 20 ani în funcţia de director la acest muzeu important din România, rezultă că Mihai Viteazul fiind o personalitate şi în cadrul Ligii Sfinte, a intervenit la principele Sigismund Bathory, pentru a aproba construirea unei clădiri corespunzătoare unei mitropolii.

Iniţial, principele Sigismund Bathory a aprobat să se repare vechea clădire în care a funcţionat anterior mitropolia.

Mihai Viteazul un bun creştin al credinţei străbune – ortodoxia – a reuşit în anul 1597 să construiască o nouă clădire pentru mitropolie, tip răsăriteană, alături de vechea clădire a mitropoliei şi a unor clădiri anexe care au fost reparate, funcţionând în continuare în cadrul mitropoliei.

Mihai Viteazul a adus la Alba Iulia pe renumiţii zugravi de biserici şi mănăstiri: Petre Armeanul, Mina şi Nicolae din Creta pentru a zugrăvii noua clădire a mitropoliei.

În acelaşi timp Mihai Viteazul a luat unele măsuri deosebite şi cu mult curaj, privind consolidarea credinţei străbune în Transilvania, prin ridicarea Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului la rang de Arhiepiscopie a Ardealului, subordonând-o în acelaşi timp Mitropoliei Târgoviştei din Ţara Românească.

Marele nostru istoric Nicolae Iorga despre această Mitropolie Ortodoxă de la Alba Iulia afirma: „ a fost cel mai trainic şi de mai folos aşezământ al neamului românesc de peste munţi”.

Mihai Viteazul convingându-se de situaţia deosebit de grea în care se afla biserica ortodoxă din Ardeal, împreună cu credincioşii români, a hotărât şi a lăsat prin testament pentru urmaşii săi la domnie, ca anual domnitorii Ţării Româneşti, să sprijine Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ardealului, cu suma de 6000 galbeni.

Ultimul domnitor al Ţării Româneşti care a sprijinit Mitropolia de la Alba Iulia a fost Constantin Brâncoveanu, care a donat şi moşia de la Merişani-Argeş – pe lângă alte bunuri materiale bisericeşti.

În luptele de la Şelimbăr din octombrie 1599 a fost ucis oşteanul Danciu din Brâncoveni o personalitate de mare importanţă din Ţara Românească.

Boierul Danciu a fost mare vornic, fiul lui Vâslan din Caracal şi al Mariei fiica Calei din Brâncoveni şi tatăl viitorului domn al Ţării Româneşti Matei Basarab.

Mihai Viteazul s-a preocupat îndeaproape de funeraliile boierului oştean Danciu care a fost ucis în luptele de la Şelimbăr, pe care l-a înmormântat cu ceremonia religioasă cuvenită în Mitropolia construită de domnitor în anul 1597. Osemintele şi mormântul boierului Danciu s-au aflat în această mitropolie până în anul 1648, când fiul său, domnitorul Matei Basarab al Ţării Româneşti, a organizat acţiunea de mutare a osemintelor tatălui său, de la Mitropolia lui Mihai Viteazul la Mănăstirea Arnota unde s-a stabilit necropola familiei, încă din anii 1633-1636.

â Matei Basarab, fiul boierului Danciu, s-a născut în anul 1580 în Brâncoveni, iar în perioada 1632-1654 a fost domnul Ţării Româneşti.

Epoca lui Matei Basarab a fost o perioadă de dezvoltare culturală, dar mai ales de sprijinire a credinţei străbune, mai ales prin construcţiile de mănăstiri şi biserici. A ridicat din temelie 46 de biserici, inclusiv în sudul Dunării la Vidin şi Sistov, sprijinind şi mănăstirile de la Muntele Athos fiind considerat Ctitor Bisericesc al Neamului Românesc. În timpul său s-a introdus limba română în locul celei slavone, în documentele oficiale şi în legislaţie.

La vârsta de 20 de ani Matei Basarab era ostaş în armata lui Mihai Viteazul, cu rangul de mare căpitan de darabani, alături de tatăl său Danciu din Brâncoveni.

Matei Barasab, între anii 1633-1634 a ctitorit una dintre cele mai frumoase mănăstiri din ţară, Arnota, care se află în localitatea Costeşti din judeţul Vâlcea.

Stareţa mănăstirii Arnota – Ambrosia, povesteşte că „Matei Basarab a zidit, mănăstirea în acest loc, deoarece înainte de a fi domn, găsise scăpare în aceste locuri, ascunzându-se în nişte stufărişuri, fiind urmărit de turci”. Situaţie similară într-un fel cu Mănăstirea de lemn Alunişul de la Plăviceni construită de doamna Stanca.

În semn de recunoştinţă, mănăstirea a fost construită cu scopul de a se clădi necropola familiei, fapt confirmat de acţiunile întreprinse şi realizate în continuare.

În anul 1648, domnitorul Matei Basarab, fiind în relaţii favorabile cu principele Transilvaniei Gheorghe Raköczy a organizat aducerea osemintelor tatălui său Danciu din Brâncoveni din Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ardealului şi reînhumarea lor la Mănăstirea Arnota care nu întâmplător are hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”.

Pe lespedea mormântului s-a săpat următorul text: „Aicea zac oasele creştinului şi binecredinciosului şi a noastră rudă, boiaren, jupânului, Danciului Vornicului Brâncoveanu şi prilejuindu-se moartea în Ţara Ardealului, acolo i s-au îngropat trupul în Mitropolia Bălgradului, în cursul anilor 7108(1599), iar fiu-său prealuminatul Ion Matei Basarab voevod, Domnul Ţării Româneşti, într-al 16 an de domnile a lui trimi-s-au pre credinciosul Mării Sale Dragomir Vel Vornic, îi aduse oasele de le-au îngropat în această sfântă mănăstire Arnota care e zidită din temelie de Măria-Sa”.

Acţiunea de aducere a osemintelor tatălui său Danciu, a fost bine organizată, împreună cu personalităţile româneşti creştine din Ţara Românească, cu privire la deplasarea la Alba Iulia în anul 1648.

Mormântul tatălui său Danciu, se afla alături de mormântul lui Mihai Viteazul, existente intacte de la înmormântarea lor, în interiorul Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ardealului „Sfânta Treime” construită de domnitor în anul 1597. Cu această ocazie unică din anul 1648, acceptată şi de principele Gheorghe Raközy I, s-a realizat în mod sigur, deshumarea osemintelor din amândouă morminte şi mutarea lor în Ţara Românească. În perioada respectivă s-a construit Mănăstirea de la Plăviceni „Sf. Mihail”.

Mănăstirea a fost construită pe moşiile şi cu cheltuiala boierului mare vornic Dragomir Dobromirescu fiul vestitului Dobromir, mare Ban al Craiovei şi a soţiei sale Elina, fiica lui Radu din Brâncoveni, rudă apropiată cu domnitorul Ţării Româneşti Matei Basarab.

Mănăstirea a fost terminată la data de 2 mai 1648 aşa după cum rezultă şi de pe frumoasa pisanie existentă.

Cu aducerea osemintelor pământeşti ale lui Mihai Viteazul şi a boierului Danciu, a fost delegat chiar marele vornic Dragomir ctitorul Mănăstirii de la Plăviceni, Sfântul Mihail, care, printre puţinele mănăstiri are hramul „Sfântul Mihail”.

Descoperirea întâmplătoare a osemintelor lui Mihai Viteazul în anul 2010 la Plăviceni, după peste 360 de ani a fost o minune divină. Stareţul Teoctist Moldoveanu, împreună cu călugării de la mănăstirea „Arhanghelul Mihail” de la Plăviceni vor trebui să fie sprijiniţi de urgenţă, pentru confirmarea adevărului istoric şi prin test ADN dacă până în prezent nu s-a realizat.

În vederea confirmării adevărului istoric, deosebit de important, referitor la această acţiune rugăm şi facem un apel insistent la personalităţile competente, de a efectua testul ADN, având în vedere personalitatea lui Mihai Viteazul, Primul Unificator al Neamului Românesc, mai ales că suntem şi în Anul Centenarului şi având în vedere posibilităţile existente:

Craniul domnitorului Mihai Viteazul se află în casetă la Mănăstirea Dealul.

Osemintele domnitorului sunt la Mănăstirea din Plăviceni.

La Mănăstirea Cozia se află mormântul Maicii Teofana (Tudora) mama lui Mihai Viteazul.

 Argumente convingătoare

Istoricul albaiulian, prof. dr. Gheorghe Anghel, a fost cercetător timp de 40 de ani la Muzeul Unirii din Alba Iulia, din care peste 20 ani a deţinut funcţia de director la acest important muzeu din România. Împreună cu specialiştii şi colegii acestui muzeu au desfăşurat permanent o activitate intensă de cercetări arheologice şi istorice pe meleagurile Albei, având în vedere, personalităţile şi evenimentele istorice existente de peste 2000 ani.

În cadrul lucrărilor bine documentate şi editate se află şi cele privind pe domnitorul Mihai Viteazul – primul unificator al neamului românesc, care a contribuit în primul rând la alegerea oraşului Alba Iulia, pentru Marea Unire a românilor de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.

Din cadrul acestor lucrări, bine documentate, privind tema prezentată, redăm în continuare din lucrarea istoricului – prof. dr. Gheorghe Anghel:

 Corpul lui Mihai Viteazul a fost reînhumat în Biserica Mitropoliei ctitorită de el la Alba Iulia

Izvoare istorice din a doua jumătate a secolului XVII atestă faptul că trupul voievodului a fost reînhumat în Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ardealului  din Alba Iulia

La 9/21 august 2001 se împlinesc 400 de ani de la asasinarea, de către creştini, a celei mai mari personalităţi a istoriei evului mediu românesc, cel care a fost voievodul unificator, Mihai Viteazul.

Realizarea sa politică – unificarea celor trei ţări române – deşi de scurtă durată, a avut adânci şi favorabile urmări atât în evoluţia ideii de unitate la români cât şi în realizarea acestui mare deziderat naţional.

Din analiza activităţii lui în plan politico-diplomatic şi spiritual-cultural, Mihai Viteazul a întrunit toate calităţile unei mari personalităţi europene a timpului său. A fost, în primul rând, un mare creştin demonstrând aceasta prin întreaga sa activitate, garant şi apărător al credinţei ortodoxe în toate ţările române. Pentru românii din Transilvania a ctitorit la Alba Iulia o nouă biserică mitropolitană, în anul 1597. Doresc „să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate” mărturisea în memoriul său către Ducele de Toscana.

O seamă de personalităţi de marcă ale timpului l-au considerat între ultimii cruciaţi care au luptat efectiv împotriva păgânilor, respectiv a Imperiului Otoman. Ideile sale politice au fost într-o deplină concordanţă cu cele ale reprezentanţilor renaşterii europene. Ele urmăreau crearea unui stat centralizat, prin unirea celor trei ţări române, după modelul monarhiilor absolute din Spania, Franţa, Anglia, Imperiul Habsburgic etc, condusă de o dinastie care trebuia să fie ereditară „pre feciori şi pre fete”, pentru a se realiza o stabilitate politică de lungă durată, înlăturându-se sistemul eligibil al domnului şi  evitându-se luptele dintre partidele boiereşti, pentru ocuparea tronului.

Toate aceste idei ale voievodului au fost cuprinse în documentele înaintate împăratului Rudolf al II-lea, în vara anului 1600, şi întitulate sugestiv „Dorinţele lui Mihai Vodă, Măria Sa Domnul Ardealului şi Ţării Româneşti, la Înălţimea Sa Rudolf împăratul Râmului”.

Îndrăzneţele deziderate ale voievodului erau în contradicţie cu interesele Imperiului Habsburgic şi au constituit cauza asasinării sale de către creştinii înşişi, de la care a aşteptat numai ajutor.

După 417 de ani de ani de la răpunerea de pe Câmpia Turdei a voievodului unificator Mihai Viteazul, sursele de documentare cunoscute şi altele mai puţin cunoscute, vin să adâncească enigma privitoare la soarta corpului marelui voievod ucis mişeleşte.

Istoriografia noastră a acceptat, cu puţine rezerve, informaţia conţinută în textul de pe placa de piatră cu inscripţie de la Mănăstirea Dealu, pusă de Radu Buzescu şi soţia sa Preda, peste mormântul ce adăposteşte capul voievodului în care se precizează că: „cinstitul trup zace în Câmpia Turdei, când l-au ucis nemţii, ani au fost 7109/1601 luna lui august, 8 zile”.

Cronicarul transilvan Szamosközy a acordat în lucrările lui o atenţie specială momentului uciderii lui Mihai Viteazul, având printre altele şi motive personale să-l urască şi să-l denigreze, dedicându-i şi un epitaf insultător. El dă însă cele mai multe informaţii despre uciderea lui Mihai Viteazul, precizând în detaliu modul viclean de pregătire, precum şi personajele ce au dus la îndeplinire actul asasinării. Conspiraţia a avut loc în cortul generalului Basta, sâmbătă 8/20 august 1601, urmând ca duminica, căpitanul valonilor Iacobus de Beauri, în cronică Bori, să încerce să execute acţiunea numai, după ce va vedea steagul cel mic (cornetul) ridicat deasupra cortului generalului.

Oastea pregătită, de 300 de valoni şi germani, a înconjurat cortul domnitorului duminică dimineaţa, 9 august, la răsăritul soarelui. Mai departe, iată cum povesteşte Szamosközy desfăşurarea acestei tragedii: „Unul din căpitani cu numele de Bori (Beauri şi Mortagne, după unele izvoare) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins! Mihai i-a zis BA (cuvântul în textul cronicii maghiare este scris în româneşte) şi cu aceasta pus-a mâna pe sabie s-o scoată. Un valon ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia, căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treila valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se i-au tăiat capul cu propria sabie. Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i-au tăiat capul în cort şi a zăcut trei zile gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care murise acolo, tot atunci şi astfel a stat capul acolo mult timp. Tăiat-au nemţii bucăţi mari de piele din trupul voivodului despuindu-i spatele şi coastele, umerii şi le-au oprit ca amintire (obicei practicat în evul mediu de unii care aveau convingerea că cel care-l poartă va moşteni însuşirile celui dispărut). În cele din urmă, aşa scârbos cum era, l-au înmormântat nişte sârbi într-o groapă mică ca să nu-l mânce câinii”.

Cu această relatare pe cronicarul Szamosközy nu l-a mai interesat altceva, ura sa a fost răzbunată şi, în consecinţă, fie că nu ştia, fie că nu dorea să istorisească celelalte evenimente în legătură cu soarta capului şi a corpului lui Mihai Viteazul.

Asasinarea marelui voievod a fost evidenţiată atât în cronicile interne, cât şi în cele externe, dar mai ales într-o bogată corespondenţă ce a circulat între personalităţi importante ce au avut legătură cu eveniment. Între relatările provenite din surse străine, se distinge cea a lui Iacob Thanus care menţionează că trupul voievodului a fost înmormântat în acelaşi loc din ordinul lui Ioan Schnekenhaus, comandantul oştii sileziene. El nu crede în zvonurile răspândite de Basta că în cortul domnului român s-ar fi găsit scrisori care să ateste trădarea lui faţă de imperiali. Dimpotrivă, spune că aceasta este o scornitură a lui Basta, făcând în acelaşi timp o paralelă între soarta voievodului român şi cea a cardinalului Martinuzzi, asasinat şi el cu o jumătate de secol în urmă, după ce a ajutat pe generalul imperial Castaldo să ocupe Transilvania. Tot o descriere sumară despre uciderea lui Mihai Viteazul ne-a lăsat şi Giovani Beducino cu precizarea că între cei ce au condus asasinatul alături de Beauri, cel care l-a lovit pe domnitor cu halebarda, au mai participat şi căpitanii imperiali Rotonet, Veselino şi căpitanul Scharfenek.

Celelalte documente se mărginesc să relateze sumar asasinarea lui Mihai Viteazul şi, în cel mai bun caz, insistă asupra decapitării sale. Detalii în legătură cu ceea ce s-a întâmplat după uciderea voievodului le aflăm doar din câteva relatări mai ample ce se constituie în trei surse mai importante ce redau tot atâtea variante în ceea ce priveşte soarta capului marelui nostru voievod. Din acestea reiese un fapt sigur că n-au lipsit iniţiativele româneşti şi străine de a se curma profanarea corpului domnitorului, lăsat trei zile după unele relatări, mai multe după altele, despuiat acolo în Cîmpia Turdei. În cele din urmă, el a fost înhumat acolo de nişte sârbi, într-o groapă mică, probabil în timp de noapte. Capul a fost dus şi înhumat în Mănăstirea Dealu, după cum precizează inscripţia de pe lespedea de piatră pusă de Radu Buzescu şi soţia sa: „Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihai, marelui voievod ce au fost domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei”.

Trebuie să remarcăm modul deosebit în care a fost formulată inscripţia în cuvinte de preţuire pentru cel dispărut: „cinstitul cap” al „credinciosului”, neomiţându-se faptul că a fost „voievod şi domn” al celor trei ţări române.

Nicolae Iorga, citând un izvor italian, care nu se confirmă, scrie în 1935 că după uciderea voievodului pe Cîmpia Turdei: „soţia unuia dintre căpitanii lui Mihai Viteazul putu să fure frumosul cap…. pentru a-l strecura în Mănăstirea Dealu”. Ulterior, el a abandonat această teză, acceptând ca şi C.C. Giurescu, şi după ei toată istoriografia românească varianta prin care-l indică pe Radu Florescu comisul, ca fiind personajul care a luat capul lui Mihai Viteazul şi l-a dus în Ţara Românească încredinţându-l spre a fi înhumat lui Radu Buzescu. O relatare asemănătoare ne-a transmis-o şi cronicarul sârb Gheorghe Brancovici în cronica sa din a doua jumătate a secolului al XVII-lea evidenţiind acest episod în felul următor: „capul ascuns a fost dus în taină de un oarecare căpitan numit Izbaşa în Mănăstirea de la Târgovişte ce se află pe o colină ridicată, numită Mănăstirea din Deal şi a fost înmormântat acolo”.

Ciro Spontoni, secretarul generalului Basta, descrie în a sa „Istorie a Transilvaniei” cu totul altfel acest episod trist privitor la soarta capului lui Mihai Viteazul. Din relatările sale putem cunoaşte că după asasinarea voievodului român, oştile sale devotate au început să murmure împotriva lui Basta, acesta reuşind să le liniştească: „După aceasta s-a ţinut sfat, unde au participat principalii comandanţi ai ambelor armate unde s-a stabilit şi s-a supus aprobării lui Basta hotărărea de a trimite capul principelui Mihai în Valahia, apreciindu-se că dacă nu l-ar fi trimis, armata sa pe care o ţinea acolo nu ar fi crezut că el este mort, iar boierii vor trebui să-şi aleagă alt domn… Capul fu deci îmbălsămat şi încredinţat cavalerului principelui Mihai, care îl cerea cu multă stăruinţă pentru a-l duce în Valahia. Acesta plecă şi duse cu el o scrisoare de la Basta către baronii şi cavalerii valahi…”. Basta le cerea boierilor din Ţara Românească să nu fie trişti de moartea voievodului, ci să-şi aleagă alt domn care să fie credincios împăratului, recomandându-l totodată pe Marcu Vodă, fiul lui Petru Cercel. Prietenii cei mai credincioşi ai lui Mihai au refuzat propunerea generalului spunând că lor le trebuie un „voievod mai degrabă viteaz, obişnuit sub arme”, de aceea l-au ales pe Radu Şerban care era de asemenea din os domnesc.

Din istoria lui Spontoni reiese clar că unii comandanţi ai oştirii româneşti şi mai ales unul dintre „cavalerii principelui” au cerut cu insistenţă capul lui Mihai fără ca acestuia să i se menţioneze numele. Acesta trebuie căutat între cei 30 de boieri credincioşi care l-au însoţit pe voievod la Viena şi la Praga. Printre ei nu se afla comisul Radu Florescu pe care-l găsim menţionat în această vreme în Ţara Românească. Aflăm, de asemenea, din registrul de socoteli al oraşului Cluj că se aflau acolo boieri români, unii închişi, alţii veniţi în solie la Basta, ale căror nume de asemenea nu au fost menţionate.

Cunoaşterea numelui cavalerului care a luat capul lui Mihai Viteazul de pe Câmpia Turdei şi l-a dus la Mănăstirea Dealu de lângă Târgovişte o datorăm istoricului C. Razachevici, iar personajul căutat de atâta vreme era, puţin cunoscutul boier Turturea Paharnicul. Într-una din multele versiuni ale „Letopiseţului cantacuzenesc”, din secolul al XVIII-lea, un anonim a adăugat la sfârşitul „Istoriei lui Mihai Vodă” o poveste despre un boier care a fost la Mihai Vodă şi anume Turturea Paharnicul; „Atunci au fost legat Mihai Vodă cu Turturea Paharnicul jurământ tare şi mare cum să se caute unul pe altul până la moartea lor. Şi dă se va prinde lui Mihai Vodă să pieie într-altă ţară să nu-i lase Mihai Vodă oasele ci să le aducă la Ţara Românească şi să le îngroape. De aceea dacă văzu Turturea Paharnicul că tăiară pe Mihai Vodă mult s-au nevoit pentru jurământul ca să ducă oasele lui Mihai Vodă. Ci n-au putut, ci au luat numai capul şi    l-au dus în Ţara Românească şi l-au îngropat la mănăstirea Den deal de la Târgovişte”. Această relatare a fost considerată mult timp o simplă legendă, care a avut o anumită răspândire în secolele XVII şi XVIII şi chiar în secolul XIX. Legenda care pare a fi de tradiţie populară sau cronicărească a fost confirmată documentar.

Este vorba de un document emis de Radu Mihnea, voievodul Ţării Româneşti, în 7 decembrie 1612, prin care întăreşte lui Turturea Paharnicul, satul Găuriciu, cumpărat de Mihai Viteazul şi dăruit lui: „pentru multă şi bună credincioasă slujbă cu care a slujit lui multă vreme neîncetat, cu multă trudă şi încă în alte ţări străine până în Ţara nemţească. Şi apoi răposatu Mihai Voievod s-a întâmplat acolo moarte de au pierit. Într-u acela sluga domniei lui, mai sus zis, Turturea Paharnic el a furat capul lui şi l-au adus în ţară, de l-au slujit şi l-au îngropat cu multă cinste ca pe un domn”. Prin urmare Turturea Paharnicul a fost acel „cavaler al principelui”, după relatările lui Spontoni, care a cerut capul domnitorului, de la Basta ca să-l ducă în Ţara Românească. Prin aceasta, Turturea şi-a îndeplinit jurământul făcut faţă de marele voievod, după cum precizează cronicile. El a salvat în acele momente deosebit de tensionate doar capul voievodului. Dacă l-a furat, după cum relatează cronicile şi documentul emis de Radu Mihnea, sau     l-a obţinut cu consimţământul lui Basta, după cum precizează Spontoni, nu suntem în măsură să cunoaştem încă adevărul.

Ceea ce se poate afla din izvoarele citate este faptul că în acele zile de august 1601 în preajma domnului român se aflau o seamă de boieri, dintre cei 30 care l-au însoţit la Viena şi Praga. Între aceştia se remarcă figurile banului Mihalcea şi a Paharnicului Turturea.

Istoria capului marelui voievod nu s-a oprit în anul 1601, când a fost înhumat la Mănăstirea Dealu prin grija lui Radu Buzescu şi a soţiei sale. În timpul domniei lui George Bibescu (1842-1848), cu ocazia lucrărilor de restaurare a bisericii, capul voievodului Mihai a fost scos din mormânt şi s-a păstrat în continuare la Mănăstirea Dealu într-o raclă de sticlă alături de craniul lui Radu cel Mare (1508), ctitorul bisericii. După unirea principatelor, Dimitrie Bolintineanu a iniţiat un proiect „de sicriu cu piedestal de marmură”, la Bucureşti, pentru aducerea şi păstrarea capului lui Mihai Viteazul în capitala României. Domnitorul Al. I. Cuza a aprobat acest proiect acordându-i-se suma de 31.00 lei vechi. În cele din urmă, nu se ştie din ce cauze, proiectul a fost abandonat. Ulterior „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor” a iniţiat în anul 1901 o colectă pentru obţinerea unui fond în vederea ridicării unui monument funerar la Mănăstirea Dealu, spre a cinsti în mod deosebit: „capul celui mai mare voievod al Românilor”. După cum se poate constata nici această iniţiativă nu a fost realizată.

Cu ocazia marii retrageri în Moldova, în timpul primului război mondial (1916), craniul lui Mihai Viteazul, spre a nu fi pângărit de duşmani, a fost adăpostit la Iaşi. După război, readucerea craniului la Mănăstirea Dealu a avut loc în luna august 1920 într-un cadru festiv. În programul iniţial a fost prevăzut ca în decursul acestor manifestări, craniul să treacă prin Turda şi Alba Iulia, locuri de glorie şi sacrificiu ale marelui voievod. În cele din urmă, el a fost adus cu opriri în unele oraşe ale Moldovei şi Munteniei, la Mănăstirea Dealu şi depus în prezenţa regelui Ferdinand I şi a unor mari personalităţi ale vieţii politice şi culturale ale României. Nicolae Iorga relatează că suveranul ţării a pronunţat cu această ocazie un emoţionant discurs.

Despre soarta corpului voievodului român ucis pe Câmpia Turdei se profilează un nou capitol.

Majoritatea surselor documentare se opresc la momentul asasinării lui Mihai Viteazul şi la înhumarea corpului pe Câmpia Turdei. Cu toate acestea, alte informaţii, mai puţin numeroase, dar semnificative, istorisesc faptul deosebit de important că după ce a trecut un oarecare timp, corpul voievodului a fost adus şi reînhumat în Mitropolia zidită de el în capitala Transilvaniei, la Alba Iulia. În 1939 istoricul Silviu Dragomir atrăgea atenţia asupra unei foarte importante informaţii cuprinsă în cronica sârbească a lui Gheorghe Brancovici ce se referea la reînhumarea corpului lui Mihai Viteazul în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia. El a consacrat domniei marelui voievod român un lung capitol, mai ales evenimentelor care se refereau la cucerirea Transilvaniei şi la tragicul lui sfârşit, continuând astfel: „apoi cu îngăduirea lui Basta capul lui a fost îngropat împreună cu trupul şi mai jos grăiesc că după ce a trecut câtva timp a fost adus şi înmormântat în Mitropolia din Bălgrad”. Ulterior, corectând textul cronicii sale, el adaugă episodul referitor la ascunderea capului şi înmormântării lui la Mănăstirea Dealu, din Ţara Românească. Această informaţie a cunoscut-o şi Nicolae Iorga, dar nu i-a acordat importanţa cuvenită, cum de altfel nici lucrarea lui Silviu Dragomir nu a schimbat părerea istoricilor români despre acest moment al istoriei noastre naţionale.

Iată însă că un alt izvor documentar vine să confirme cele scrise de Gheorghe Brancovici. În ampla „Cronică a Transilvaniei”, a lui Wolfgang de Bethlen, întâlnim o informaţie de-a dreptul surprinzătoare cu privire la soarta corpului neînsufleţit al voievodului ucis pe Câmpia Turdei din ordinul generalului Basta. Cu toate că cea mai mare parte a cronicii lui Bethlen este o compilaţie după cea a lui Szamosközy, găsim în textul ei multe informaţii noi, culese de la contemporani şi din alte surse, după cum reiese din pasajele referitoare la asasinarea lui Mihai Viteazul, pe care le redăm în întregime: „O vreme mijlocitorul (Iacobus Beaurius) lui Basta cercetează aici şi acolo şi pe neaşteptate trupa valonilor înconjoară cortul lui Mihai, Beaurius şi alţi câţiva subalterni de-ai săi au intrat în cortul lui Mihai pe care l-au găsit liniştit şi stând întins (unii povestesc că atunci şi-a spălat faţa şi mâinile).

Beaurius adresându-i-se acestuia, spune: Eşti prizonier, la care acesta răspunde: Nicidecum! şi spunând aceasta Mihai a încercat să scoată sabia care era atârnată de propteaua cortului în timp ce era lovit de Beaurius cu halebarda şi capul îi este tăiat cu sabia proprie a lui Mihai, iar unul dintre valoni l-a împuşcat la încheietura de la mâna stângă despre care se ştia că obişnuia să o folosească şi cu care încerca chiar atunci să-şi scoată sabia (de unde ungurii după relatările lui Balog Mihai în numesc stângaciul Mihai). Capul acestuia l-au pus pe coapsa propriului cal alb mort… corpul lui Mihai a fost scos din cort, despuiat de haine şi a zăcut timp de trei zile în apropierea drumului public, iar soldaţii i-au tăiat pielea de pe spate, coaste şi umeri, i-au tăiat-o ca să o păstreze ca amintire pentru faptele sale nemaipomenite. După aceea, totuşi, corpul acestuia, ca să nu fie sfâşiat de câini, câţiva sârbi (traci) l-au înmormântat din ordinul lui Basta într-o groapă, pentru ca în cele din urmă, cu trecerea timpului să fie adus la Alba Iulia unde a fost înmormântat în biserica sfântă după cum relatează acelaşi nobil şi apoi după o vreme a fost dus în Valahia Transalpină. „Şi după cum s-a spus, când Beaurius a intrat în cort Mihai discuta cu Ludovic Rakoczi şi Matheas Peresihtius, în timp de Beaurius l-a străpuns în învălmăşeală, însuşi Ludovic Rakoczi a fost rănit la gât. A fost tăiat capul lui Johannes Bekény, celebrul soldat ungur şi chiar alţii dintre slujitorii voievodului au fost răniţi. Matheus Peresithius a desprins agrafa din căciula lui Mihai (care era ornată cu safire albastre) şi şi-a pus-o sieşi spre amintire veşnică”.

Înainte de a analiza aceste informaţii, trebuie să precizăm condiţiile în care au fost consemnate evenimentele de către cei doi cronicari. În primul rând trebuie să remarcăm că ambii cronicari au trăit timp îndelungat la Alba Iulia, au fost contemporani şi şi-au scris cronicile în capitala Transilvaniei, unde au avut un mediu propice şi posibilitatea să cunoască evenimentele mai bine ca alţii.

Gheorghe Brancovici şi-a petrecut copilăria, de la vârsta de 12 ani, la Alba Iulia pe lângă fratele său, mitropolitul Sava Brancovici (1656-1680), chiar în incinta mitropoliei şi nu ne îndoim că acolo istoria despre Mihai Viteazul era încă vie în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Pe Gheorghe Brancovici îl găsim la Alba Iulia până în 1669, când pleacă la Constantinopol pentru a îndeplini o slujbă diplomatică pentru principele Mihai Apafi. Revine la Alba Iulia pe lângă fratele său şi stă până în 1680, ca în cele din urmă să se stabilească în Ţara Românească până în 1689. În această perioadă şi-a adunat şi scris probabil o parte din cronică, având legături apropiate cu stolnicul Constantin Cantacuzino şi alţi demnitari ai Ţării Româneşti care l-au apreciat ca „om de cinste şi cu cunoştinţă şi iubitor a şti multe”.

Celălalt cronicar, Wolfgang Bethlen (1939-1979), a fost o mare personalitate a vieţii politice a Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Descendent dintr-o renumită familie nobiliară, a îndeplinit funcţia de consilier şi diplomat pe lângă principii Transilvaniei: Gheorghe Rakoczi al II-lea, Kemeny şi Apafi. În cronică el se intitulează „consilier intim al principelui Mihai Apafi” şi între altele poartă şi titlul de „comite suprem de Alba”. În anul 1678 a fost trimis de principele Apafi în solie la Constantinopol.

Vasta sa operă, în 16 volume, şi-a elaborat-o începând din anul 1674, compilând cronicile mai vechi dar aducând şi el o mare contribuţie la perioada cuprinsă între anii 1626-1679. Lucrarea lui a fost tipărită prima dată la Sighişoara în 1690, iar apoi o altă ediţie la Sibiu, publicată de Benkö Ioszef în anii 1792-1793 în 6 volume.

Comentând pasajele marilor cronicari referitoare la soarta corpului lui Mihai Viteazul, constatăm cu surprindere identitatea informaţiilor. Ei afirmă că înhumarea corpului voievodului în Câmpia Turdei a fost executată din ordinul lui Basta şi numai după „scurgerea unui oarecare timp”, corpul a fost adus şi reînhumat în Mitropolia din Alba Iulia. Wilfgang Bethlen este şi mai precis în această problemă indicându-l pe nobilul Balog Mihai ca sursă principală de informaţie, adăugând că apoi corpul a fost dus după o vreme în Ţara Românească. Chiar dacă Bethlen a compilat cronica lui Szamosközy referitor la acest episod, aduce totuşi informaţii noi în ceea ce priveşte persoanele ce se aflau în garda voievodului, indicând cu precizie pe cei răniţi şi chiar pe cel care a desprins agrafa de aur de la căciula voievodului. Aceste amănunte el le-a putut afla din anturajul curţii princiare de la Alba Iulia şi credem că nu pot fi contestate.

Dacă cronicarul Brancovici cunoaşte realitatea faptelor privitoare la Mihai Viteazul stând în anturajul călugărilor români de la Mitropolia din Alba Iulia, mediu românesc prin excelenţă, Bethlen şi-a cules informaţiile din arhivele şi mai ales din anturajul nobilimii curţii princiare, poate chiar de la unii contemporani cu evenimentul, care mai trăiau încă pe la 1650, sau de la persoane din a doua generaţie de nobili care puteau cunoaşte încă bine evenimentele întâmplate în anul 1601. Cu siguranţă, evenimentele care au dus la unirea ţărilor române de către Mihai Viteazul au fost deosebit de importante pentru contemporanii lor, lăsând acestora o puternică impresie, mai ales duşmanilor lui şi în primul rând în memoria nobilimii maghiare din Transilvania. (prof. dr. Gheorghe ANGHEL)

 Readus în pagină de ec. Ioan STRĂJAN

Bibliografie

  • N. Iorga, „Istoria lui Mihai Viteazul”, Bucureşti, 1937, vol. II.
  • Ioachim Crăciun, „Cronicarul Szamosközy şi însemnările privitoare la români”, Cluj, 1928.
  • N. Iorga, „Un nou izvor cu privire la Mihai Viteazulşi Radu Şerban” în „Memoriile Academiei Române”, vol. XII.
  • Ciro Spontoni, „Historia de la Transilvania”, Veneţia, 1638
  • A. Papiu-Ilarian, „Tesauru de Monumente istorice pentru România”, Bucureşti, 1862, vol. I, relatările lui Bisseli, Iacob Thanus şi Stavrinos; vol II
  • Wolfgang de Bethlen, „Historia de rebus Transilvanicis…”, Cibini, 1789, tom. V
  • Andrei Veress, „Documente privind istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti”, Bucureşti, 1933, vol. VI.
  • N. Iorga, „Inscripţii”, vol. I, capitolul „Dealu”.
  • C.C. Girescu, „Istoria românilor”, Bucureşti, 1940.
  • Silviu Dragomir, „Mormântul lui Mihai Viteazul şi vechea catedrală din Alba Iulia”, în „Memoriile Academiei Române”, seria III, tomul XXI, 17.
  • Ştefan Meteş, „Domni şi boieri români în Cluj”, Cluj, 1935.
  • C. Razachevici, „Cine a dus la Târgovişte capului lui Mihai Viteazul”, în „Magazin Istoric”, III, nr. 6, 1969.
  • Dimitrie Onciu, „Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul”, Bucureşti, 1904, p. IV-X.
  • N. Iorga, „Memorii”, III.
  • V. Bianu, „Însemnări din războiul României Mari”, Cluj, 1926, vol. II.
  • Silviu Dragomir, „Fragmente din cronica sârbească a lui George Brancovici”, în AIIN – Cluj, vol. II, „Introducere”.
  • Ştefan Meteş, „Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria”, Sibiu, 1935, vol. I.
  • Şt. Ionescu şi Panait I. Panait, „Constantin vodă Brâncoveanu”, Bucureşti, 1969.

Prezentul studiu a fost reprodus cu adăugirile şi omisiunile, făcute de autor, din Apulum XXVII-XXX, 1990-1993.