Începută în 1918, epidemia de gripă spaniolă a cuprins lumea și a lăsat în urma ei, în valuri succesive, până în 1920, între 50 și 100 de milioane de morți, potrivit unor estimări. Pentru comparație, să notăm că Primul Război Mondial are un bilanț mai puțin înspăimântător, deși i s-a spus, pe bună dreptate, „carnagiul mondial”. „Numai” 30 de milioane de victime adună Marele Război, în statistici, în rândurile militarilor (morți, răniți și dispăruți), la care se mai adaugă 10 milioane de civili.

Deși i s-a spus pandemiei din 1918-1920 „spaniolă”, este dificil de stabilit originea acesteia și, mai cu seamă, tipul de virus gripal care a caracterizat-o. Mult după Primul Război Mondial, cercetătorii au convenit că ar fi fost vorba de o formă de gripă aviară, H1N1, victimele predilecte fiind persoane tinere (20-40 de ani), sănătoase, ceea ce infirmă ipoteza răspândirii virusului pe seama lipsurilor generale de la sfârșitul primului război al epocii industriale. De altminteri, cercetările americanilor asupra posibilului pacient zero din Kansas (SUA) – unul din locurile socotite de origine pentru gripa spaniolă – ar fi indicat un bucătar de la popota unei baze militare americane, prin urmare, departe de a putea fi considerat un personaj prost nutrit.

I s-a spus „spaniolă” pentru că cele mai multe informații despre epidemie au apărut în Spania (care era neutră și unde regele însuși, Alfonso al XIII-lea, suferea din acest motiv), ceea ce nu înseamnă că alte țări nu se confruntau cu acest flagel, numai că războiul, încă în derulare, făcea ca informațiile să fie cenzurate în Germania, Franța, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii.

O ipoteză cu privire la originea gripei spaniole trimite la un spital de campanie britanic, din Franța, la Étaples, care trata mii de victime ale atacurilor chimice, dar și alte răni specifice războiului, numărul celor care vor fi trecut prin acest stabiliment medical depășind 100.000. Acolo se aflau atât porci, cât și găini, luate din satele învecinate pentru a putea asigura hrana unui număr mare de militari aflați în suferință sau în tranzit.

Afiș american cu informații după gripa spaniolă

Altă ipoteză vizează Kansas-ul american, virusul răspândindu-se în 14 baze militare americane unde au fost cantonați militari care au fost trimiși apoi în Europa să lupte alături de aliați.

China a fost socotită – iarăși! – țara de origine pentru pandemia de la sfârșitul Primului Război Mondial, contaminarea Europei fiind pusă pe seama soldaților chinezi și a altor asiatici sau a muncitorilor aduși pentru a face față efortului de război. Rata mică a mortalității printre aceștia a făcut să fie privită cu circumspecție această ipoteză.

Tot mai mulți consideră că nu starea precară de sănătate și malnutriția ar fi putut fi cauzele largii răspândiri a virusului, ci mai degrabă transporturile militare de trupe, terestre și maritime, aducerea împreună a unui mare număr de oameni, care s-au contaminat rapid, fiind, la rândul lor, „furnizori” ai virusului. Prin tuse sau strănut, circa jumătate de milion de particule sunt răspândite în aer, pe o distanță de până la 10 metri. Așadar, vă imaginați cât de rapidă a fost împrăștierea „generoasă” a virusului ucigaș, chiar dacă este general acceptat că mai degrabă al doilea val al pandemiei a fost unul mortal.

Gripa spaniolă a avut forme diferite de manifestare, ceea ce întărește ipoteza unor mutații pe care virusul inițial le va fi suferit. În SUA, la Philadelphia, de pildă, 4.597 de oameni au murit într-o săptămână, la jumătatea lunii octombrie 1918, iar la 11 noiembrie nu a mai fost raportat niciun caz de îmbolnăvire sau deces. Inexplicabilă situație!

Rata mortalității pandemiei din 1918-1919 nu este cunoscută cu precizie, dar se estimează că aproximativ 20-50% din populația de pe Terra din acel moment a suferit de această boală, letalitatea fiind între 2,5-5%, cu variații de la o țară la alta. Gripa a putut ucide 25 milioane în primele 25 de săptămâni; în comparație, SIDA a ucis 25 de milioane în primii 25 de ani.

În India au murit 17 milioane de persoane, aproximativ 5% din populația din acea epocă, atingând o rată a mortalității de 20% în unele zone. În armata indiană, cel puțin 22% dintre soldații care s-au îmbolnăvit au murit. În Statele Unite, aproape 28% din populație a suferit gripa și 500-675 de mii au murit. În Marea Britanie au murit 200.000; în Franța peste 400.000. În Alaska și Africa de Sud au murit comunități întregi. În Australia au murit 10.000 de persoane și în insulele Fiji au murit 14% din populație în doar două săptămâni, iar Samoa Occidentală 22%.

Spania a fost una dintre țările cele mai afectate, cu 8 milioane de infectați și aproximativ 300.000 morți.

În Mexic, regiunea cea mai afectată a fost statul Nuevo Leon, în care, de la 1 octombrie până la 15 decembrie, au murit 5.015 persoane, populația statului fiind de 336.000 locuitori.

Cu toate acestea, nu sunt multe informații care să sublinieze posibila panică instalată în diferitele comunități, fie dintr-o slabă acoperire a subiectului de presă, în general, fie pentru că bucuria încheierii conflictului mondial și, mai ales, discuțiile de la masa verde a păcii, la Paris, făceau ca toți ochii să fie îndreptați spre dezbaterile care se ambiționau să reconfigureze lumea și raporturile de putere în Europa mai cu seamă. Gripa spaniolă a revenit în atenția specialiștilor relativ târziu, prin asociere cu alte pandemii și după dezvoltarea unor școli de microbiologie mult mai avansate.

La noi, a fost cunoscută mai ales prin faptul că două personaje celebre au suferit de gripă spaniolă, regina Maria supraviețuind bolii, iar generalul Eremia Grigorescu, nu. Militarul care se acoperise de glorie în anii Primului Război Mondial și care lansase, în 1916, celebra formulă „Pe aici nu se trece!” a murit la  19 iulie 1919, fiind înmormântat, inițial, la Mărășești, iar după ce mausoleul din aceeași localitate a fost gata, rămășițele sale pământești au fost strămutate în sanctuarul eroilor care străjuiește șoseaua națională ce face legătura dintre București și Suceava, prin Focșani.

Mausoleul de la Mărășești. Mormântul generalului Eremia Grigorescu.

De altminteri, boala sa infecțioasă cu evoluție galopantă i-a determinat pe cei mai mulți, în epocă, să considere că gripa spaniolă este responsabilă de decesul generalului, fără să existe vreo certitudine în acest sens.

Starea de sănătate a reginei Maria s-a agravat îndată după intrarea triumfală în București, la 1 decembrie 1918, alături de regele Ferdinand și generalul Henri Mathias Berthelot, iar cea care făcuse minuni în spitalele de campanie, înfruntând tifosul exantematic și holera, cădea la pat pradă cumplitei boli.

La 26 decembrie 1918, suverana nota în jurnalul său: N-am mai scris nimic de 20 de zile. Am fost bolnavă, foarte bolnavă. Pe neaşteptate, aproape fără să-mi dau seama, parcă m-a izbit ceva în spate şi m-a pus jos, tocmai cînd lumea voia să petreacă cu mine. M-am îmbolnăvit, oribil, dureros, aşa cum n-am mai fost niciodată. Au fost zile chinuitoare de febră şi stare proastă, de slăbiciune, de înspăimântător delir şi insomnie, de am crezut că o să-mi ies din minţi. Deci, aşa arată faimoasa gripă spaniolă! Bine, voi şti de acum înainte că nu este de glumit cu ea!

Ea constata, atunci când a putut fi înștiințată de ravagiile bolii, că și alte persoane din anturajul ei suferiseră de gripă spaniolă, nefiind atât de norocoase ca ea. Cât eu am fost bolnavă, s-au mai îmbolnăvit şi alţii de aceeaşi boală şi doar foarte târziu am aflat cu consternare că generalul Lafont (ataşatul militar francez), Fotin Enescu, singurul dintre miniştrii noştri cu care intenţionam să lucrez pentru binele poporului nostru şi Dodel Cerchez au murit toţi trei, iar eu n-am ştiut nimic şi nimeni nu mi-a spus, de teamă – şi pe bună dreptate – că şocul mă va slăbi. Şi a fost, într-adevăr, un şoc şi o mare durere; pentru fiecare în felul lui.

Contele de Saint-Aulaire, ministrul Franței la București, îi face un portret admirabil reginei care știuse, în timpul Primului Război Mondial, să pară invincibilă în fața bolilor: În fiecare dimineață, regina, în uniformă de infirmieră, însoțită de o doamnă de onoare și de un grup de brancardieri voluntari se duce la gară pentru a-i primi pe răniți. Regina înfruntă moartea și ceea ce este fără îndoială cel mai greu, depășește oboseala unei zile nu de opt ore, ci a unei zile care se întinde până noaptea târziu, cu șaisprezece, șaptesprezece sau optsprezece ore de muncă, pe cât de respingătoare pe atât de periculoasă, în mijlocul emanațiilor infecte ale cangrenelor. Când este vorba de regină nu ne referim la curaj. Curajul presupune teamă și energia de a învinge. Sentiment necunoscut pentru o suverană a cărei îndrăzneală aduce a invulnerabilitate.

Regina Maria în ținuta doamnelor de la Crucea Roșie

Inconvenientul major al gripei spaniole asupra Mariei a fost acela că boala i-a afectat părul și temerea reginei, la cei 43 de ani ai săi, era aceea că nu va putea face față cerințelor care i se impuneau unei suverane, mai ales că urma să plece într-un turneu în capitalele Franței și Marii Britanii pentru a pleda cauza unității românilor. Într-o scrisoare pe care i-o adresează surorii sale, Victoria Melita de Saxa-Coburg Gotha, alintată Ducky, la șase luni de la însănătoșirea sa, regina Maria amintește problema podoabei capilare. Amănuntul considerat cel mai deranjant era acela că își tunsese părul foarte scurt, iar timpul nu ștersese din mintea ei aspectul unei frumuseți știrbită de o tunsoare cazonă. În mod evident, lega frumusețea sa de îndatoririle care îi reveneau în calitate de regină.

Ea a contribuit semnificativ la înfăptuirea și recunoașterea Marii Uniri, printr-o diplomație abilă, activă, prezența ei la Paris și Londra, în 1919 și 1920, fiind determinantă pentru atitudinea aliaților față de România. În octombrie 1926, Maria călătorește în Statele Unite ale Americii și Canada, alături de principele Nicolae și prințesa Ileana, fiind primită triumfal în New York, pe Broadway, de americanii care o îndrăgiseră de când pusese piciorul pe noul continent.

Cum s-a simțit epidemia de gripa spaniolă în România

Fragment dintr-un articol semnat Dr. Alexe Sulica, publicat în Gazeta Transilvaniei, numărul din 21 martie 1920:

„După o acalmie de vreo 8 – 9 luni ne-am pomenit deodată că din nou se semnalează din toate părţile focare de gripă care bântuie cuo furie turbată atât la ţară cât şi prin oraşe. Forma de gripă actuală prezintă şi ea forme grave ca: complicaţii mortale, dar mai rare decât cele din toamna lui 1918, în special se observă la adulţi complicaţii mai grave decât la copii şi chiar durata boalei şi a convalescenţei este mult mai lungă la cei dintâi. Forma de acum se prezintă sub forme simple şi sub forme complicate, cu o simptomatologie din cele mai variate. Formele simple de gripă sunt caracterizate printr’o izbucnire bruscă, cu temperatură ridicată, dureri vagi şi o sensaţie de sdrobire, extenuare în tot corpul, şi mai ales în şale şi membre; inflamaţia căilor aeriene superioare: nas, gât, faringe, laringe, tracheie şi bronşiile mari; sau sunt tulburările gastro-intestinale, care predomină situaţia: greţuri, vărsături, constipaţie, diareee, colici, icter cateral prin transmiterea infecţiei gripale la căile biliare. Se poate însă ca în unele cazuri ca să lipsească atât simptomele respiratorii cât şi cele gastro-intestinale şi atunci să avem de-a face numai cu o formă nervoasă de gripă”.

 Fragment din articolul „Scrisori de la sate”, publicat în numărul din 15 martie 1927 al ziarului Libertatea:

„Auzim și cetim din alte părți, ba chiar și de la d-voastră, că gripa spaniolă doboară și seceră la oameni. Pe la noi încă și-a arătat și își arată cinstita față, dând buzna pe la toate casele, dar oamenii nu se prea lasă căzuți în ghiarele măriei sale, ci o alungă de-a binelea de la casă și de la masă, cu ai (usturoi) și cu țuiculiță. Mâncările cu ai cred că-s bune și iuțeala din usturoi o fi poate ceva antiseptic – cum zic doftorii – adică ucigătoare de microbii (germenii cei mici, nevăzuți) gripei spaniole. Țuiculițele nu le-am cercat, dar aud că și ele ar fi de folos aici. (…) Vorba e că pe valea noastră aproape nu este casă unde oamenii să nu se fi îmbolnăvit de spaniolă, dar după dureri de câteva zile s’au întremat. Nu știu, usturoiul a muiat boala, ori țuiculițele? Mi-se pare că nici doctorii nu prea știu. D-voastră ce credeți?”

Acest fragment din îndrumarul „Ce trebuie să ştim despre boalele molipsitoare?”, întocmit de Dr. losif Stoichiţia, din anul 1931, îți arată ce sfaturi medicale primeau românii acum aproape 100 de ani, în legătură cu bolile infecțioase, inclusiv gripa spaniolă:

„În anul 1918 cei mai mulţi bolnavi de gripă au murit în pneumonie, care a avut un decurs grav şi cu mult mai rău ca în aprinderile obişnuite. Se pune acum întrebarea, care ar fi măsurile de apărare în contra acestei molime primejdioase? Înainte de toate ne vom feri de a veni în atingere eu aceia despre care ştim că sunt atinşi de această boală. În timp de epidemie vom şedea frumuşel acasă, vom ţinea în jurul nostru cea mai mare curăţenie şi nu vom intra nici în cârciumă, nici la şezătoare şi nici într’alt loc unde se adună lume multă şi de tot felul. Vom aerisi des odăile în care locuim, ne vom spăla mâinile de cât mai multe ori pe zi şi ne vom clăti gura şi gâtul cu apă călduţă în care punem câte o linguriţă de sare sau de apă oxigenată”.

 Gripa spaniolă ne oferă mai degrabă lecții astăzi decât le va fi oferit contemporanilor, căci școlile de microbiologie atunci erau la începuturile lor, oricum mai deschise către cercetarea și întrebuințarea vaccinurilor, decât se dovedește astăzi o parte a publicului, chiar educat. În plus, contemporanii vor fi privit molima spaniolă ca fiind încă un dezastru care se adauga privațiunilor și carnagiului mondial pe care îl traversaseră încă din 1914.

Ei nu i-au acordat importanța pe care i-o oferă astăzi virusului rebel din Wuhan media omniprezentă într-o lume globalizată, așezată, lipsită de griji, captivă consumerismului, așa cum ne găsește pe noi astăzi covidul chinezesc. Fiindcă e interesant că dacă de gripa din 1918-1920 s-a „lipit”, pe nedrept, un apelativ care nu avea legătură cu originile izbucnirii pandemiei, actualul virus are o etichetă ușor anonimă, marcată de cifrele anului 2019, deși acestei gripe i s-ar potrivi, fără tăgadă, cognomenul „chineză”.

Indiferent de tipul virusului care a bântuit lumea între anii 1918 și 1920, este cert că aducerea împreună a unor mari mase de oameni a contribuit în mod semnificativ la răspândirea acestuia. Așa încât, până la evidențierea unui vaccin eficient sau măcar a unui tratament care să ofere rezultate mulțumitoare, este de preferat să evităm, o vreme, tot ceea ce înseamnă universul nostru social. Este singura modalitate de a face față unei pandemii ale cărei consecințe nu se vor număra numai în cifrele fatale, ci și în urmările, nebănuite încă, pentru supraviețuitori.