File din epopeea primirii trupelor române în Bucovina, Transilvania, Crișana și Banat în anii 1918-1919

(3)

Prezentăm ultima parte a studiului privind drumul de glorii și de jertfă parcurs de armata română în anul 1919, drum care s-a sfârșit la Budapesta, în contextul în care trupele române, atacate de cele ale guvernului Béla Kun, au ripostat, ocupând capitala Ungariei și determinând căderea regimului comunist.

 De la începutul lunii aprilie 1919, informații alarmante despre acțiuni antiromânești care aveau loc în zonele aflate sub control ungar au ajuns la București, dar și la Paris. Astfel, puterile Aliate au aprobat ca armata română să treacă la ofensivă și să ocupe noul aliniament aprobat de Consiliul Militar Interaliat.

În consecință, Marele Cartier General al armatei române a ordonat pregătirea, pentru 16 aprilie 1919, a ofensivei peste munții Apuseni. Însă, în seara zilei de 15 aprilie 1919, trupele ungare bolșevice au organizat un atac generalizat împotriva armatei române în vestul Transilvaniei, dar au fost oprite în trecătorile munților. Apoi, în noaptea de 16/17 aprilie 1919, trupele române au trecut la contraofensivă, ducând lupte sângeroase vreme de trei zile în Munții Apuseni. În urma acestora, trupele armatei ungare bolșevice au fost înfrânte și silite să se retragă, iar trupele române (cinci divizii), au spart linia frontului și au debușat în câmpia Crișanei prin defileurile Someșului și Crișurilor, iar inamicul s-a retras în dezordine spre Tisa.

În contextul ofensivei generale a armatei române, au fost eliberate și așezările Sălajului. Astfel, în 17 aprilie 1919 a fost eliberat orașul Crasna, iar în 18 aprilie 1919, Șimleu Silvaniei. În nord-estul Sălajului, trupele române au eliberat Cehu Silvaniei și satele înconjurătoare. Sângeroase au fost luptele din nord-estul Sălajului, la care a participat și Garda Națională Română din Băsești. Preotul Alexandru Achim a consemnat că armata regală de pe linia de demarcație din zona Băsești a fost găzduită cu tot ce a fost mai bun și mai ales în aprilie 1919, în casa președintelui Partidului Național Român, iar după moartea lui de către fiica sa, Elena Pop Hossu-Longin. În 16 aprilie 1919, Garda Națională Română din comuna Băsești, după o crâncenă luptă, a oprit atacatorii pe culmea dealului Bobota din hotarul Oarței de Sus și a rupt legătura acestora cu bolșevicii din Bicaz.

În zilele 18-20 aprilie 1919, trupele Diviziei a 7-a au depășit zona Munților Apuseni, iar apoi a eliberat regiunea Tășnad –Acâș și localitățile aferente plasei nordice a Sălajului. În Crișana, printre localitățile eliberate de Regimentele 9 Vânători și „Horia” (grupate în Detașamentul Rasoviceanu) s-au numărat Vașcău, Beiuș, Tinca și Salonta.

În 19 aprilie 1919, trupele române au intrat triumfal în Beiuș, entuziasmul populației fiind uriaș. Au ieșit în calea ostașilor români delegația formată din Traian-Amos Pinteru, secretarul Consiliului Național local, precum și profesorul Vasile Ștefănică, directorul Liceului „Samuil Vulcan”. Cele două regimente înfrățite, unul de Vânători, celălalt de Moți, au celebrat Sfintele Paști la Beiuș, unde protopopul Petru E. Papp a oficiat prima slujbă în libertate a Învierii Domnului. Momentul a fost descris astfel de protopopul Petru E. Papp: „Ziua Paștilor avu o îndoită însemnătate. Înviase Fiul lui Dumnezeu și adusese Învierea de mult așteptată și neamului românesc. Părintele Cotunescu din 9 Vânători, împreună cu părintele Moise Popoviciu, și cu mine, săvârșirăm Sfânta slujbă a Învierii în Beiuș. Biserica împrejmuită de soldați cu luminițe aprinse în mâini, cari, ca la mormântul Domnului, vestesc Învierea. Au fost cele mai înălțătoare și mai frumoase Paști din câte am avut vreodată”.

După eliberarea Beiușului, regimentul voluntarilor moți a preluat numele localității.

Cu ardoare au așteptat trupele eliberatoare românii din orașul Sătmar și din ținutul înconjurător. În 19 aprilie 1919, Sâmbăta Mare din săptămâna Patimilor, în jurul amiezii, primele trupe române din avangarda Diviziei a 2-a Cavalerie, conduse de colonelul Ressel, au traversat podul peste râul Someș și au intrat în Satu Mare. La ora 3 după-masă a sosit la Satu Mare generalul Lascăr Davidoglu, comandantul armatelor române din nord-vestul Ardealului.

Avocatul Augustin Ferențiu, martor ocular la acel eveniment avea să relateze că în noaptea de 18/19 aprilie 1918 s-a primit cel dintâi aviz telefonic îmbucurător, potrivit căruia trupele române erau în înaintare. „Era sâmbăta patimilor și noi eram în așteptarea învierii, dar nu numai a răscumpărătorului domnul nostru Isus Christos, ci și a învierii neamului nostru românesc. Era o zi senină dulce de primavară”.

În zori de zi, Detașamentul secuilor a început să se retragă spre vest. Întâi au plecat unitățile retrase de la frontieră, apoi rezervele, care era plasate în oraș, pe la ora 10.00 a plecat artileria, iar la urmă trenul cu bagaje.

Populația aștepta „înfricoșată” retragerea de la frontieră a trupelor „roșii”, însă o parte dintre ele au fost împrăștiate de trupele române înaintând spre Sătmar, iar altă parte au fost dezarmate de trupele de cavalerie care, înaintând în marș forțat de la Hodod (Sălaj) au sosit la barierele orașului înaintea trupelor „roșii” fugărite de la frontiera Tamaia-Ardusat.

În dimineața zilei de 19 aprilie 1919, Consiliul orășenesc și Sfatul național român erau pregătite pentru primirea trupelor române. „Înainte de 9 ore cu ceva” avocatul Augustin Ferențiu, împreună cu dr. Mihai Pap, dr. Andrei Doboși, Adalbert Figus și Gavril Paușan (locotenent în armata română, căzut prizonier și eliberat de Consiliul orășenesc!) au plecat într-o trăsură spre Păulești, convinși că primele trupe române puteau sosi dinspre „frontiera liberă Tamaia” numai pe șosea de la Valea Vinului spre Păulești. Delegații au fost însoțiți de doi plutonieri de jandarmi călare, unul dintre ei, Antoniu Mitagor, fiind un băiat brav. Aceștia au ajuns până aproape de comuna Cărășeu, unde au observat trupele „roșii”, care se retrăgeau în completă dezordine, întâlnind pe drum și un grup de voluntari săcui, precum și o baterie cu 4 tunuri, care erau în retragere.

„Delegații” au făcut cale întoarsă, pentru a ajunge în oraș și a informa Consiliul orășenesc despre cele văzute. Însă, s-au oprit la moara cu aburi, unde au aflat, prin telefon, că trupele române se apropie de Satu Mare dinspre comuna Doba și că vor ajunge la marginea orașului înaintea celor de la frontiera Ilba-Tamaia.

Astfel, s-au întors în oraș, iar Consiliul orășenesc a hotărât ca avocatul Augustin Ferențiu să plece însoțit de Adalbert Figus (fost șef al contabilității), în calitate de emisari, spre comuna Doba, în întâmpinarea trupelor române. „Am plecat la orele 11 – avea să-și amintească ulterior acesta – „Abia am trecut peste bariera de la podul Someșului, ne-am întâlnit cu o patrulă de cavalerie constătătoare dintr-un ofițer și 6 roșiori. Ne-a oprit. Am spus ofițerului că plecăm spre întâmpinarea trupelor. Ne-am legitimat, apoi dându-ne un soldat pe lângă noi ne-a dat drumul. Am plecat mai departe și cam pe la cârciuma din Vetiș ne-am întâlnit cu avangarda diviziei de cavalerie, care înainta din spre Hodod/județul Sălaj/la Sătmar, Comandatul avangardei era colonelul de roșiori Ressel. Mărturisesc, că eram mult emoționat. În câteva cuvinte l-am rugat pe Dl. Colonel să cruțe orașul Satu-Mare de jaf și bombardament. L-am asigurat că în oraș nu mai sunt trupe inamice și prin urmare trupele române pot să intre fără nici o rezistență”.

Colonelul Ressel le-a spus emisarilor să se întoarcă și să anunțe în întreg orașul ca până la orele 3 după-masă toate armele să fie adunate la primărie, populația să se poarte liniștit, pentru trupe să se îngrijească de apă și pe la orele 3 să se adune la primărie 30 cetățeni fruntași. La ora 3 va sosi generalul Davidoglu, care va lua măsurile cuvenite. Cei doi emisari s-au întors repede în Satu Mare, unde au executat ordinele primite. La vestea sosirii armatei române s-a aglomerat multă lume în piața orașului. De aceea, la orele 12.00, garda civilă a împrăștiat acea mulțime, pentru a nu crea impresia că acolo s-a pus la cale o „demonstrațiune”.

În timp ce avocatul Augustin Ferențiu fusese plecat în întâmpinarea armatei române, dr. I.C. Barbul a plecat cu o trăsură de-a primăriei la podul Someșului, având cu sine un drapel mare, alb. În acele momente a sosit și prima patrulă de cavalerie la pod, soldații și caii fiind acoperiți cu praf. Aceștia s-au oprit, și-au aranjat ținuta, apoi au plecat înainte și fără de a se opri în piață, pe care au traversat-o pe la ora 12,35 au mers mai departe, urmărind Detașamentul săcuiesc.

În 19 aprilie 1919, la orele 13.45 a sosit dinspre Strada Cetății în Piață colonelul Ressel însoțit de ofițeri și de o baterie, care numaidecât a fost plasată în fața hotelului „Dacia”. Acesta a mers călare până la Primărie, unde a dr. Ștefan Lenardi -a urat bunvenit. Colonelul Ressel a repetat pe scurt ceea ce a spus emisarilor, ca până la orele 3. O să fie adunate toate armele la primărie, iar la orele 3.20, tot la Primărie să fie întruniți 30 cetățeni fruntași împreună cu Consiliul orășenesc pentru primirea generalului Davidoglu. Apoi a plecat împreună cu suita sa la masă la hotelul „Dacia”. După acel moment, Divizia de cavalerie a sosit pe Strada Cetății, în piață, având în frunte „o trupă de bicicliști, apoi cavaleria, 8 soldați cu fanfare în frunte cu un tambur, după ei iară cavalerie, pe urmă mitraliere și artilerie”.

Trupele s-au plasat în careu în mijlocul pieții. „Văzând atitudinea pașnică a armatei – continuă relatarea avocatul Augustin Ferențiu – s-a adunat din nou multă lume în piață admirând trupele române, cari s-a presentat admirabil. Soldații bine îmbrăcați, bine echipați, caii frumoși, și peste tot s-a manifestat o disciplină complectă. Era un tablou impunător mai cu seamă, ca pe aici era vestea că trupele române sunt prost echipate, armament inferior, soldații desculți etc”.

La orele 15.00 s-a întrunit în sala primăriei Consiliul orășenesc și peste 100 de cetățeni fruntași, iar generalul Cleante Davidoglu a sosit la ora 15.20. În piață în fața Primăriei a fost salutat la sosire de avocatul dr. A. Doboși, iar în sala Primăriei toți au stat în picioare când a intrat generalul român, care a fost primit cu aclamațiuni „Trăiască”. Generalul român a mulțumit pentru salutări, apoi a ascultat stând în picioare, lângă scaunul prezidial, felicitarea ajutorului de primar dr. Lenard, care a fost tălmăcită pe românește de fostul căpitan Jonel Cloaje: „Nu știm – spuse Dl. Dr. Lenard – în cât se va respecta de imperiul român limba maternă a populației maghiare și autonomia orașului, dar știm că față de stupiditatea bolșevismului Dv. aduceți cultura occidentului civilizat. Pentru susținerea ordinei publice vă oferim serviciile noastre. Vă salut în numele populației acestui oraș”. Generalul Cleante Davidoglu și-a rostit discursul cu pauze ca să poată fi tradus și în maghiară. El a răspuns astfel: „Nu ca inamici am venit, ci ca frați porniți la ordinul Antantei, ca să asediem linia demarcațională. Respectăm toată lumea cinstită, numai a bolșevismului adversari suntem. Cu sosirea armatei române se va restabili ordinea dinaintea revoluției. Funcționarii fără deosebire pot să-și ocupe posturile și autoritățile vor continua activitatea lor conform ordinilor ce se vor publica. Cu încredere așteptăm deciderea Antantei, ori ce să fie aceasta. Populația are să fie liniștită. Cetățenii cinstiți se vor lăsa în pace. Orașul este scutit de jaf, fiindcă și-a deschis porțile benevol înaintea armatei române. Nimene nu va fi internat. Trupele pleacă mai departe, numai atâta armată va rămâne în oraș câtă este indispensabilă pentru susținerea ordinei. Dacă va fi liniște în oraș nimeni nu-i va face nici o nedreptate. De astăzi înainte însă să nu mai fie nici amintire de bolșevism”.

Discursul generalului Cleante Davidoglu a fost des întrerupt de aplauze. Ca să fie înțeles și de „lumea ungurească”, acesta a ținut pauză după fiecare proposițiune și a lăsat să se traducă pe ungurește de căpitanul Jonel Cloaje. După adunare, generalul Cleante Davidoglu s-a retras în cabinetul primarului împreună cu ofițerii superiori și s-a întreținut cu membrii Sfatului Național Român și cu consilierii orășenești.

Seara la ora 8.00 a fost mare banchet oferit de Primărie. Cu această ocazie, împreună cu ofițerii trupelor române, 500 de persoane au luat parte la masa organizată în hotelul „Dacia”, unde s-au rostit multe toasturi chiar și din partea ungurilor. Banchetul s-a terminat în zorii zilei de 20 aprilie 1919, iar în scurt timp trupele române, în afară de cele destinate pazei orașului, au plecat mai departe, spre Tisa. În 20 aprilie 1919, la orele 3.00 după masă, în oraș a sosit Statul Major al Diviziei 2 de Cavalerie, în frunte cu generalul Alexandru Constantinidi. În sala primăriei a fost salutat de avocatul dr. A. Doboși, iar apoi–a consemnat Augustin Ferențiu – „Dl. General a luat în primire orașul Satu-Mare…și noi am fost desrobiți”.

În Crișana, pivotul apărării trupelor ungare era considerat orașul Oradea, transformat de la începutul lunii aprilie 1919, într-o redută, pentru a opri ofensiva trupelor române. Puterea bolșevică a concentrat aici trupe, iar numărul înrolărilor în „armata roșie” a orașului a crescut, inclusiv unii elevi oferindu-se ca voluntari. Pentru menținerea ordinii în oraș, s-a înființat o gardă roșie, legăturile telefonice cu orașul au fost întrerupte, iar trenurile erau oprite și jefuite. Aprovizionarea cu hrană a avut de suferit, însă presa locală căuta să liniștească populația, publicând știri despre manifestări „muncitorești” în Elveția și despre mișcări „bolșevice” în Polonia, pentru ca locuitorii să creadă că asistă la o „revoluție europeană”. La mijlocul lunii aprilie 1919, bolșevicii deveniseră extrem de agresivi, iar de Florii, „paza roșie” a primit ordinul de a aresta și condamna la moarte a tuturor celor care atentau la „noua ordine”. Pentru administrația bolșevică din Oradea principalul pericol venea dinspre Ciucea, unde în ziua de 17 aprilie 1919 s-au intensificau luptele, trupele bolșevice se retrăgeau spre Tisa, iar trupele române se apropiau de oraș. În acest timp, propaganda bolșevică încerca să-i convingă pe locuitori că ostașii unguri vor rezista asaltului trupelor române, însă gara Velența devenise punct de debarcare a răniților care soseau cu trenul din apropierea teatrului de operațiuni militare.

În aceste condiții, în noaptea de 18/19 aprilie 1919, când trupele române se aflau la 9 kilometri de oraș, în Oradea ungurii localnici au declanșat o acțiune antibolșevică, cu scopul de a elimina directoriul bolșevic de la conducerea orașului și a bloca o eventuală intervenție a armatei „roșii” ungare. Autoritățile bolșevice au crezut că vor putea rezista, astfel că au dispus construirea de tranșee între Oșorhei și Oradea, au arestat mai mulți fruntași ai românilor, pe care au vrut să-i execute și au aruncat în aer calea ferată de la vest de oraș, pentru a opri trenurile dinspre Budapesta. În Oradea s-a instaurat anarhia, populația ungară s-a împărțit în „albi” și „roșii”, care s-au bătut între ei pe străzile orașului. „Albii” au ocupat Primăria, iar în dimineața zilei de 19 aprilie 1919 (sâmbătă), în Oradea s-au desfășurat câteva ciocniri de stradă extrem de dure, încheiate cu victoria „albilor”. Astfel, „roșii” au fost obligați să se retragă spre cazarma din strada Rulikovszki, apoi să fugă în mod dezordonat spre vest, iar „albii” au preluat controlul militar asupra orașului. De teama represaliilor din partea trupelor române, cât și a faptului că armata ungară a părăsit Oradea și se retrăgea precipitat spre Tisa, „albii” i-au eliberat pe fruntașii români arestați, apoi au solicitat oficial armatei române, intrarea în oraș.

În noaptea Învierii, 19/20 aprilie 1919, gărzile civice au patrulat orașul Oradea, iar zona din fața gării era păzită cu armele. Poliția adunase toate vehiculele disponibile pentru a aduce armata română cât mai repede, căci se zvonise că „roșii” urmează să atace orașul. Pe acest fond extrem de tensionat, în dimineața zilei de Paști, 20 aprilie 1919, patrula de roșiori condusă de locotenentul Teodorescu a intrat în oraș. A fost întâmpinată, printre alții, de dr. Coriolan Pop și de numeroși cetățeni care strigau ”Trăiască armata română!” Patrula a parcurs traseul Calea Clujului – Piața Mică (ulterior Piața Unirii) – Piața Teatrului – Gară.

În aceeași zi, trupele române au intrat triumfal în Oradea. Ziarele vremii, „Patria” și „Viitorul”, au relatat astfel sosirea armatei române: „Intrarea triumfală în Oradea-Mare: tunurile bubuiau asurzitor, împrăștiind moartea în rândurile risipite ale dușmanului ce fugea speriat din fața dorobanțului. În oraș enervare mare; diferite zvonuri circulau, că bandele roșii se apropiau de oraș, că forțe mari inamice vin în marș forțat, spre a se ciocni cu trupele române. Acestea toate făceau ca populația să treacă prin niște clipe îngrijorătoare. Autoritățile și o parte din populație s-a deplasat înspre partea de unde se așteptau trupele române. „Mai au 3 km” – anunțară niște ștafete venite în grabă. „Deodată un nor de praf și un automobil își făcu apariția. În el era un general. Cine să fie? Mii de brațe se ridicară aclamând pe viteazul general, care înfruntând orice pericol pentru a da un impuls armatei sale, se avântase înainte de a ajunge armata în oraș, spre a vesti populației că mântuirea a sosit. Un general! Un general! striga mulțimea în extaz de admirație față de acest erou. Intrarea domnului general Moșoiu.- Cine să fie? Atunci instinctiv din mii de glasuri a răsunat strigătul: Trăiască generalul Moșoiu, eroul nostru național! Ura! și văzduhul se cutremura de mii de strigăte de bucurie.

Toată lumea plângea. Teama de bandele roșii dispăruse; era de ajuns pentru moment că se găsea eroul în mijlocul lor ca să nu se mai teamă de nimic. Nu-l văzuseră până atunci cei din Oradea-Mare dar sufletele lor le spuneau că numai el trebuie să fie, numai el, simbolul desrobiei nației românești. De patru luni, zi și noapte, îl așteptau, de patru luni de când pășise biruitor în Ardeal numele lui era pomenit ca numele unui zeu salvator, și acum iată-l a sosit…Ce impunător! Din ochii lui de vultur izbucnesc flăcări de ură contra dușmanului de veacuri. E în picioare în automobil. Deodată o ploaie de flori îl acoperiră în aclamațiile mulțimii. Era poporul care își da prinosul său de venerație armatei românești. Era sărbătorirea triumfală a celui mai mare erou, în cele mai sfinte clipe ale neamului. Automobilul nu mai poate înainta. Mulțimea crește și un ocean de capete, Români, Unguri, și alte naționalități ale orașului aclamă pe viteazul general”.

La rândul său, Nicolae Iorga avea să consemneze: „La Oradea toată lumea, fără deosebire de nație și de religie, întâmpină pe români cu flori și cu strigăte de bucurie, scoase în limba lor chiar”.

Generalul Traian Moșoiu, însoțit de Nicolae Șerban și Teodor Mihali au fost întâmpinați la uzina de apă de primarul Rimler Karoly. Oficialul a rostit un discurs în care a salutat venirea generalului Traian Moșoiu și a armatei române, după care întreaga suită s-a îndreptat spre Primărie. Acolo, generalul Traian Moșoiu, alături de generalii și ofițerii superiori, a preluat conducerea orașului, după care „ceti proclamația de unire pe vecie cu patria mumă a acestui ținut: Cu ziua de astăzi regele Ferdinand al României a pus stăpânire asupra acestui oraș și a județului Bihor. De azi încolo D-voastre sunteți cetățeni ai României Mari”.

Până în 22 aprilie 1919 au fost eliberate fostele comitate Bihor și Arad, trupele române au intrat efectiv pe teritoriul Ungariei, iar în 1 mai au ajuns la râul Tisa(frontiera solicitată de România prin tratatul din anul 1916 cu puterile Antantei!).

În 17 mai 1919, trupele române au intrat în Arad, ocuparea orașului făcându-se în mod pașnic și chiar ceremonios. Ostașii români au fost așteptați la intrarea în oraș de către ispravnicul dr. Silvestru, în numele prefectului Marșieu, care nu se afla în oraș. La ora 11.00 primele patrule au ocupat capul podului care ducea în cetate, iar la ora 12.00 a apărut grosul trupelor, comandate de colonelul Pirici. Acestea au fost întâmpinate în piața din fața Primăriei de comisarul guvernului Ferdinand Gresn și de primarul dr. Sárkányi, iar vicarul episcopal Mihail Păcățianu a salutat trupele române în numele episcopului român de Arad.

În răspunsul său, colonelul Pirici a declarat că trupele sale nu au venit pentru a-i elibera pe români din robie, „căci românii din Arad prin munca și luptele lor s-au liberat singuri”, ci numai pentru a uni sub același sceptru toate ținuturile locuite de români. După ce au cuvântat și comisarul guvernului și primarul, colonelul Pirici le-a răspuns astfel: „Am venit la Arad în numele regelui Ferdinand, regele tuturor românilor. Armata română are ordinul să ocupe orașul Arad. Armata română a venit ca să apere orașul. Fiți convins că toate măsurile pe care le vom lua vor avea de scop numai interesele poporului, fără deosebire de confesiune și naționalitate”.

Apoi colonelul Pirici și aghiotantul său, căpitanul Nicolau, au intrat în Primărie, unde au fost primiți de funcționarii orașului. El a cerut tuturor funcționarilor să-și continue activitatea, fiecare la postul său, întrucât rostul armatei era acela de a menține ordinea și liniștea. Apoi a adăugat că de acum înainte trebuiau respectate interesele statului român, ale cărui ordonanțe și măsuri vor fi aplicate, avertizând că „Orice călcare a legii sau atentat contra statului român va fi pedepsit cu cea mai mare străjnicie”. Primarul a răspuns în numele funcționarilor, promițând că aceștia vor susține „cu toată puterea armata română în sarcina ei”.

Într-un apel ulterior s-au repetat aceste cerințe, adăugându-se că aceia care se vor opune noii stări de fapt vor fi judecați după legea marțială română. În Comunicatul Marelui Cartier General al armatei române din 18 mai 1919, apărut în Drapelul din 24 mai 1919, se arăta: „Am respins numeroase atacuri date de inamic în tot lungul Tisei. La 17 mai am intrat în sfârșit în vechea cetate românească a Aradului. Orașul era în sărbătoare, toată populația, fără deosebire de naționalitate, a aclamat și a acoperit cu flori trupele române”.

În acel timp, la Paris, Marile Puteri dezbăteau problema apartenenței Banatului. Datorită faptului că sârbii nu voiau să părăsească Banatul, autoritățile române, aflând de intențiile ascunse ale sârbilor, au decis să prevină ocuparea întregului Banat de către sârbi. În acest sens, au dat ordin ca armata română să înceapă operațiunea de ocupare a regiunii de est a Banatului (regiunea muntoasă), unde populația românească era compactă.

Prima țintă a fost orașul Lugoj, unde în 23 mai 1919 a intrat primul grup de jandarmi români, venind de la Deva. Ziarul românesc „Drapelul” din 24 mai 1919 a făcut următoarea remarcă: „Ce au simțit oamenii văzându-i, e greu de redat în cuvinte. De o mie de ani de când așteptăm ziua aceasta sfântă”. Dar, pe când românii se bucurau, unii indivizi din rândurile foștilor stăpâni, „care n-au căpătat minte nici măcar în ultima minută”, și-au ascuns cu greu nemulțumirea și chiar ura, însoțite „de scrâșnirile neputincioase”.

De la gară, jandarmii români s-au deplasat în piața orașului, unde, în fața unui numeros public, primarul le-a urat bun venit. Pe primăria orașului Lugoj a fost arborat Tricolorul românesc, stârnind celor prezenți o mare emoție de bucurie. Colonelul francez Vargos s-a asociat sărbătorii românilor, vorbindu-le despre dușmanii comuni și despre comunitatea de interese franco-română. Ziarul „Drapelul” a adresat jandarmilor români următoarele cuvinte pline de admirație: „Bine-ați venit în ținuturile noastre, sentinele credincioase, ca să puneți temelie trainică siguranței și ordinei și să deschideți calea glorioaselor oștiri române, ce vor veni să ia în moștenire cea mai mănoasă și mai binecuvântată parte a României Mari: Banatul mult încercat”.

În lunile mai-iunie 1919, suveranii României, regele Ferdinand I și regina Maria au făcut o călătorie în ținuturile eliberate de armata română. Suveranii au plecat din București în 22 mai 1919,au vizitat orașele Oradea Mare, Békéscsaba, Careii Mari, Baia Mare, Jibou, Dej, Bistrița, Gherla, Cluj, Turda, Câmpeni, Abrud, Țebea, Alba Iulia, Blaj, Copșa, Sibiu, Săliște, Făgăraș Brașov și s-au întors în București în 2 iunie 1919. Peste tot locul au fost primiți de populația românească cu cele mai frenetice manifestații de bucurie.

De pildă, în orășelul Careii Mari, vizitat în 25 mai 1919, au venit reprezentanți ai românilor din tot ținutul nord-vestic. S-a repetat, într-un fel, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Parohul locului, Vasiliu Pătcașiu (din Hotoan), a consemnat: „Primirea grandioasă ce i s-a făcut familiei regale române, numai în povești are păreche. Au fost de față peste 12 mii ostași de toată branșa, iar poporul adunat de toate clasele din comitatele Sătmar, Chioar, Țara Oașului, Maramureș și Sălaj în număr peste 30 mii… Fie binecuvântată ziua măreață și de vecinică dulce amintire”.

Suveranii României au fost întâmpinați de Iuliu Maniu, fiind de față reprezentanți ai tuturor confesiunilor religioase, fără excepție. Despre oraș, regina Maria a avut cuvinte admirabile, amintindu-și cu încântare de frumusețea acestui oraș de câmpie, de sufletul locuitorilor, de buna primire, de frumusețea Castelului Karolyi.

Printre românii prezenți la întâlnirea cu Suveranii s-au aflat și români din Țara Oașului, îmbrăcați în costume naționale, printre care și patru mirese, frumoase, suple și grațioase, purtând saricile de lână albă și gubele tradiționale, precum și cununile de mirese, de împărătese, cu sute de împletituri măiestre.

În 3 iunie 1919, un număr de 20 de jandarmi români de la Lugoj, conduși de sublocotenentul I. Herlea, au sosit la Reșița. Alături de ei s-au aflat primii reprezentanți ai autorităților românești, respectiv prim – pretorul G. Grofșorean și subprefectul Băltățescu, care au preluat pretura și primăria localității de la Bíró Béla și Bíró Árpád. În acel moment la Reșița se mai aflau și 50 de soldați francezi, conduși de maiorul Ehrhard, care a cerut ca noua administrație să respecte dispozițiile Antantei.

În 20 iulie 1919, armata ungară bolșevică a traversat râul Tisa, dezlănțuind o nouă ofensivă împotriva trupelor române. Vreme de șase zile s-a desfășurat bătălia de pe Tisa, în urma căreia trupele ungare bolșevice, suferind mari pierderi umane și materiale, au fost oprite, apoi aruncate peste Tisa și obligate să se retragă în mod dezordonat spre Budapesta.

În acest timp, pentru a asigura flancul stâng al frontului armatei române, s-a hotărât ocuparea cu forțe puternice a zonei muntoase a Banatului. În acest sens, în 20 iulie 1919, ora 2.30, Marele Cartier General a transmis ordinul pentru transportul Diviziei II în Banat pe calea ferată.

Drept urmare, în 21 iulie 1919, orele 17.50, cartierul general al Diviziei II, în frunte cu comandantul acesteia, generalul Iancu Jitianu, precum și două companii din Regimentul 26 „Rovine” au plecat cu trenul spre Lugoj prin Vârciorova.

În aceeași zi, din Regimentul 19 Infanterie „Romanați” au fost lăsate la Orșova două companii, dintre care un pluton destinat ocupării insulei Ada kaleh.

În 22 iulie 1919 ora 2.45, trenul încărcat cu trupe române și armament a ajuns la Orșova, iar la ora 8.00 la Teregova. Continuându-și drumul victorios, trupele române au ajuns la ora 10.45, la Caransebeș. Aici au fost întâmpinate de episcopul Miron Cristea, împreună cu 20 de călăreți plugari îmbrăcați în costume naționale. Gara a fost împodobită cu flori și drapele, iar peronul era înțesat de oameni care-și manifestau bucuria. La ora 12.35 trenul a ajuns la Căvăran, iar la ora 14.00 la Lugoj, unde trupele române au fost primite cu bucurie de români. La Lugoj, generalul Iancu Jitianu a declarat: „N-aș fi crezut ca, intrând în Banat, să văd că toată suflarea românească este un singur suflet, o singură inimă… Impresia clipelor de față asupra mea este covârșitoare”.

În zilele de 23-24 iulie 1919, alte unități din componența Diviziei a II-a au ajuns în Banat, fiind amplasate, potrivit capacității și nevoilor operative, la Orșova, Slatina Timiș, Caransebeș, Lugoj, Recaș, Reșița, Anina, Arad.

Pe frontul de pe râul Tisa, în seara zilei de 26 iulie 1919, întregul mal stâng al Tisei era curățat de trupele bolșevice ungare. Însă Conferința de pace de la Paris a hotărât dezmembrarea teritorial-administrativă a Banatului istoric: două treimi din teritoriu, inclusiv orașul Timișoara, au revenit României și o treime Regatului Sârbo-Croato-Sloven. În acest context, în 27 iulie 1919, ultimii militari sârbi au părăsit teritoriul revenit statului român.

În teritoriul revenit României, a fost instalată administrația românească: în 28 iulie 1919, generalul francez De Tournadre l-a instalat pe dr. Aurel Cosma în fruntea județului nou constituit Timiș-Torontal, iar prefect al județului Severin, cu sediul la Lugoj, a fost numit Gheorghe Dobrin.

Sosirea trupelor române în Timișoara s-a știut cu puține zile înainte. În dimineața zilei de 2 august 1919 a sosit la Timișoara un detașament de 480 de jandarmi români de la Arad, iar în după-amiaza aceleiași zile, un detașament de 500 de jandarmi de la Lugoj.

O mărturie de atunci consemnează următoarele: „Anunțul dat s-a lățit ca fulgerul printre români și însuflețirea a fost atât de mare încât bărbați și femei, tineri și bătrâni s-au grăbit să ia parte la sărbătoarea cea mare a primirei fraților cari ne-au adus libertatea dorită de veacuri. Manifestarea publicului pentru acest moment înălțător a fost spontană, instinctivă, iar nu pusă la cale și a decurs în cea mai perfectă ordine, cu toate că afluența de mase a fost enormă”.

În 3 august 1919, peste 100.000 de oameni de pe cuprinsul întregului Banat, sosiți la Timișoara cu trenul, cu căruțele, călare sau pe jos, au fost prezenți la această sărbătoare românească. Orașul și-a schimbat repede înfățișarea: o mare parte a caselor erau împodobite de flamuri tricolore, erau drapate cu covoare românești și cu ghirlande de flori. Străzile au fost inundate de mulțimea celor dornici să ovaționeze soldații unui Regiment care a luptat cu eroism pe fronturile din Dobrogea și Moldova.

La ora 10.00, pe Calea Lugojului a intrat în oraș coloana militară, un batalion al Armatei Române, în fruntea căruia se afla figura impunătoare a colonelului Virgil Economu. În acordurile „Răsunetului”, „Deșteaptă-te Române”, ostașii români au fost întâmpinați de „un banderiu” format din 900 de tineri bănățeni călare, toți în haine albe, naționale, cu căciula de dorobanț decorată cu panglică tricoloră.

Prefectul, dr. Aurel Cosma, a adresat salutul de „bună venire”: „Veacuri de-a rândul am avut bucurii puține, supărări multe, după cum arată istoria. Acum, frații noștri, ați venit în leagănul românilor, vărsând sânge pentru noi, care am gemut sub stăpânire străină”. De la intrarea în oraș, coloana militară, urmată de sutele de călăreți bănățeni, s-a îndreptat spre Biserica ortodoxă română din Fabric. În fața ei, pe un altar improvizat, protopopul ortodox al Timișoarei, Ioan Oprea, asistat de șase preoți, a oficiat un serviciu divin. Răspunsurile le-au dat sutele de coriști români veniți din satele învecinate. În cuvinte de aleasă simțire, protopopul Ioan Oprea a salutat Armata Română, iar colonelul Virgil Economu i-a răspuns: „Dumnezeu a fost totdeauna în inimile românilor, în inimi curate, cu sentimente valabile și ne-a învățat ca românul să se iubească și să nu trăiască despărțit”. Apoi trupele române, urmate de mulțimea imensă, s-au îndreptat spre Piața Domului, unde urma să se desfășoare solemnitatea oficială a confirmării Unirii (din acea zi Piața Domului va deveni Piața Unirii!). Sutele de călăreți bănățeni au încadrat Piața, cu fața spre tribuna improvizată. Steagurile tricolore fâlfâiau falnic, balcoanele și ferestrele caselor erau frumos decorate cu flori și covoare naționale, iar atmosfera era înălțătoare.

Protopopul Ioan Oprea a binecuvântat Armata și mulțimea, apoi le-a spus ostașilor: „V-am așteptat cu dor și astăzi Vă întâmpinăm cu brațele deschise pe meleagurile mănoase ale Banatului”.

Rând pe rând au salutat Armata Română: prefectul județului Timiș-Torontal Aurel Cosma, protopopul sârb Novacovici, în numele sârbilor, primarul Josef Gemml, viceprefectul Ferenczy, Karl von Moller din partea șvabilor; ziaristul dr. Albert Marton din partea maghiarilor. Urale nesfârșite au însoțit cuvântările, iar corul „Doina” a intonat „Deșteaptă-te Române”. Colonelului Virgil Economu i-a fost oferit un superb buchet de flori, ca simbol „de admirație al femeii române față de Armata Română și România Mare”. Acesta a răspuns astfel: „Când florile vin de la flori, dumneavoastră închegați temelia României de mâine și doresc ca fiii României de mâine să aibă același sentiment ca Dumneavoastră”. În acordurile cântecului „Eroi au fost” au defilat în fața oficialităților și a mulțimii, două batalioane de infanterie ale Regimentului 2 „Românești”, două companii de mitraliere și baterii de artilerie, cu drapelul Transilvaniei, albastru-roșu-galben, pe fâșii orizontale. Mulțimea ovaționa cu un entuziasm greu de descris. Solemnitatea s-a încheiat prin intonarea Imnului Regal. În jurul orei 17.00, la Timișoara a sosit cu un tren special I.C. Brătianu, prim-ministrul României, însoțit de ministrul Consiliului Dirigent, Ștefan Cicio-Pop, pentru a pecetlui unirea Banatului cu România. În ziua următoare, Regatul României a încheiat tratatul cu Puterile Aliate în urma căruia Banatul intra în granițele României Mari.

Epilog: Răsplata jertfei

Până în 3 august 1919, trupele române au scos din luptă întreaga armată ungară bolșevică. În după-amiaza aceleiași zile, un detașament de cavalerie (4 escadroane) din Brigada 4 Roșiori, format din 400 de călăreți și două secții de mitraliere, comandat de colonelul Gheorghe Rusescu, a ajuns la bariera orașului. Acolo a venit o delegație a noului guvern, care i-a cerut să nu intre în oraș.

Acest moment istoric a fost descris astfel de Gheorghe Rusescu (ajuns general):

„Într-adevăr nu străbat decât vreun kilometru și sunt întâmpinat de o delegație de trei a guvernului unguresc ce venea în goana automobilului, ca să mă roage a mă opri, având comunicări importante. La rândul meu i-am rugat să mă scuze, dar sunt în timpul de trap și nu pot opri coloana; după care, am parcurs o distanță de încă trei kilometri, și când am apreciat că am întreaga capitală în bătaia tunului, am oprit. Plouând torențial, am intrat într-o locuință și am angajat următoarele tratative: Delegația îmi spune: -„Guvernul se află întrunit într-un consiliu și mă roagă a mă retrage cu trupa”.

Am răspuns: -„Nu numai că nu mă retrag, dar imediat voi intra în oraș și oprirea de înaintare nu o poate ordona decât Comandamentul Superior Român la care, le spun că trebuie să se adreseze; și în fața delegației dau ordin celor două tunuri a pune în baterie asupra orașului (5000-6000 m)”, după care adaug: -„Timp nu este de pierdut, orice tratative altele decât ce privește detașamentul meu, care este fapt îndeplinit, nu le pot trata eu, și dumnealor să se adreseze Comandamentului Armatei Române, la Törek Szt Miclos”. Delegația în fața mea comunică Guvernului la telefon hotărârea.

Răspunsul, tot telefonic, a fost că autoriză delegația a se duce la Marele Cartier General, iar eu să trimit un delegat la Consiliul de Miniștri. Le-am făcut cunoscut că voi veni chiar eu, fixându-le că dacă până la orele 20 tratativele nu vor fi terminate bombardez orașul! Odată cu plecarea misiunii, am raportat și situația. La Consiliul Guvernului Ungar, am ajuns la ora 18:30, Venise și căpitanul Mihăilescu ce intrase cu un escadron spre Malxasföld, Est -N-Est -Pesta. Guvernul îmi comunică că așteaptă sosirea și a delegatului misiunii italiene, locotenent-colonel Romanelli. Le răspund că e de prisos și că nu se poate schimba întru nimic hotărârea mea”.

„Consiliul îmi face cunoscut că situația este dificilă că populația e agitată, că 20.000 de lucrători armați se vor răscula, iar 3 regimente ce au în oraș, poate, că nu vor putea fi stăpînite la intrarea armatei române. I-am asigurat să nu aibă nici o teamă, că armata română va menține ordinea cea mai perfectă în Buda-Pesta, că trebuie să intru și să îmi pună la dispoziție cazarma husarilor „Herzog Ioseph” și care să fie evacuată de trupele ungare. (Era răspândit zvonul că toate cazarmele erau minate, dar n-am dat crezare). Discuțiile prelungindu-se, le pun în vedere că armata roșie întregă este capitulată, orașul e încercuit de trupele noastre și catastrofa e inevitabilă. O singură concesie ce le pot face este ca grosul forțelor mele (real nu avem nimic mai mult decât cele trei escadroane, 2 plutoane, 2 tunuri și 2 grupuri de să fie oprite, pentru noapte, acolo unde se găsesc, iar în oraș să nu intre decît Brigada IV, deja sosită cu mine. Ora fiind avansată, le pun în vedere că din eroare am uitat a contramanda ordinul că la ora 20:30 dacă nu se termină tratativele bombardamentul să înceapă chiar fiind eu în oraș. Consiliul cedează! Și la ora 20:00 (8 seara) un ofițer de legătură ungur este trimis cu ordinul meu ca trupa să intre în oraș! La cazarmă am primit defilarea trupei. Apoi am revenit în oraș și am luat cartier la hotelul „Dunapalota” (Rietz) la care erau ofițeri italieni și francezi. Alte tratative nu am făcut decât cele privitoare la detașamentul meu”. Astfel, detașamentul colonelului Rusescu a ocupat cazarma „Herzog Iosif”, așteptând atacul diviziilor de lucrători care nu s-a mai produs.

În 4 august 1919, trupele române și-au făcut intrarea triumfală în centrul Budapestei, după ce Divizia 3 Vânători a dezarmat trei regimente ungare aflate în oraș. Generalul Gheorghe Mărdărescu a primit pe Bulevardul „Andrassy” defilarea unei părți din trupele sale: Regimentul 4 Vânători, 1 escadron din Regimentul 23 Artilerie și un divizion din Regimentul 6 Roșiori. El avea să noteze: „Ținuta ofițerilor și a trupei era impunătare. Trupele au fost privite de public cu liniște, încredere și chiar cu simpatie”. La această defilare a asistat un imens public, care a avut o atitudine liniștită, manifestând, în general, o anumită satisfacție pentru schimbarea regimului politic. Generalul Prezan, aflat la 15 km de Budapesta, n-a venit să prezideze defilarea, afirmând: „Nu vreau să umbresc nici gloria Coroanei și nici să iau din aureola lui Mărdărescu. Eu mă duc, el rămâne”.

Actele oficiale consemnează ziua de 4 august 1919 ca dată a ocupării Budapestei. Căderea Budapestei a pus capăt unui regim bolșevic în centrul Europei, a sfârșit visul milenar al Ungariei istorice și a consfințit existența României Întregi. A fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antanta prin acțiune militară directă în cursul său ca urmare a primului război mondial.

Ungurii au primit trupele române în liniște, iar uneori chiar cu satisfacție. La intrarea în Budapesta străzile erau pline de oameni care fluturau batiste și aclamau, bucuroși că au scăpat de teroarea bolșevică. În 6 august 1919, ministrul Marii Britanii la București a raportat Foreign Office-ului următoarele: „Sunt informat că trupele române la intrarea în Budapesta au fost primite, dacă nu cu entuziasm, în orice caz cu o aparentă satisfacție, de populația ungară”. În 10 august 1919, generalul Gheorghe Mărdărescu a făcut cunoscut întregii opinii publice faptul că „autoritățile militare române n-au și nu vor avea nici un amestec în chestiunile lăuntrice ale Ungariei… Dorința Românei este ca, odată tranșate – de acord cu aliații ei -, toate chestiunile care au rezultat din războiul actual, să reia relațiuni pașnice normale cu poporul vecin ungar”. Proclamația preciza că „Armatei române, care a întreprins acțiunea militară în urma provocațiunii armatei inamice de pe Tisa, îi este străin orice spirit de răzbunare”. Pe acest temei, armata română a garantat liniștea, avutul și viața cetățenilor, asigurând hrana zilnică a populației din teritoriul ocupat, dar mai ales din Budapesta, unde se îngrămădiseră „peste un milion și jumătate de suflete” și care „era în prada foametei celei mai groaznice”.

De la începutul ostilităților în martie 1919, și până la sfârșitul lunii august 1919, armata română a pierdut 188 de ofițeri și 11478 soldați, dintre care 69 de ofițeri și 3556 soldați au făcut supremul sacrificiu pe câmpul de luptă. Diplomatul francez Jules Cambon a sintetizat astfel fapta eroică a României: „România a pus capăt, în zilele noastre unei dezordini care amenința să aducă puterea bolșevică până la porțile Vienei. România s-a salvat pe sine dar a salvat și Ungaria de o dominație bolșevică ce se instalase în imperiul Sfântului Ștefan”.

*

Așa a fost atunci, când a venit sorocul luptei pentru întregirea României Istorice și pentru apărarea României Întregite. Drumul armatei române în acel incandescent an 1919, a fost un drum de glorie presărat cu jertfe pentru neam și țară. Cine crede că astăzi va fi altfel, că românii și-au pierdut fundamentul etnospiritual se înșală amarnic. Orice încercare de hăcuire a vetrei neamului din partea unor imperii sau feude va reactiva conștiința de neam și va renaște deviza „românii în veci vor fi frați”, întrucât iubirea de neam și de țară este o virtute eminesciană, cu valențe de perenitate.

Col. (r) dr. Aurel V. David