File din epopeea primirii trupelor române în Bucovina, Transilvania, Crișana și Banat în anii 1918-1919

(2) 

Din inima Ardealului, până în Crișana și Banat

În timpul desfășurării Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia s-a afirmat nevoia de apărare a Unirii de către toți fiii neamului, dar mai ales de aducere în hotarele României Mari a tuturor ținuturilor istorice locuite de români. Astfel a apărut problema Maramureșului istoric, de peste Tisa, care risca să rămână în afara frontierelor României Întregite. Printre cei care au sesizat această problemă gravă a fost tânărul maramureșan Ilie Lazăr, cel care a eliberat capitala Bucovinei, Cernăuți, apoi a organizat gărzile naționale din Maramureș. El a ridicat această chestiune în cadrul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, unde a participat, susținând dreptul și nevoia românilor din Maramureșul de peste Tisa de a face parte din România Mare.

În ziua de 1 Decembrie 1918, orașul Reghin era în sărbătoare. Dinspre Suseni, unde se instalase o poartă cu inscripția „Bine ați venit!”, se aștepta sosirea armatei române. În timp ce delegații Vasile Duma, Ariton Popa, dr. Eugen Truță, Bucur Mihai, Victor Mera, dr. Ioan Harsia și dr. Teodor Popescu proclamau unirea, locuitorii sărbătoreau cu mare entuziasm și însuflețire intrarea armatei române în oraș. După amiază, în Reghin au intrat trupele Brigăzii 13 Infanterie, comandată de colonelul Anton Gherescu. Acesta era călare pe cal, fiind urmat în sunetele de fanfară de ostașii Regimentului 27 Bacău. În fața Primăriei, trupele române au fost întâmpinate de oficialități. Gărzile naționale română și săsească comandate de Ștefan Branea, respectiv de Ernest Wermecher, au dat onorul, iar mulțimea de oameni veniți din comunele învecinate i-a ovaționat.

Cuvântul de bun sosit a fost rostit de I. Popescu, iar din partea autorităților de Emil Schuller. Comandantul Regimentului 27 Bacău a răspuns salutului, asigurând pe toți cetățenii de bunăvoința și protecția armatei. A descălecat și împreună cu mulțimea adunată, ofițerii și soldații prezenți au încins o horă în piața centrală. În seara zilei de 1 Decembrie 1918 a sosit Delegația care a participat la Alba Iulia, fiind întâmpinată cu strigăte: „Trăiască România Mare”! „S-a împlinit și acest vis al românilor”, scria „Foaia Poporului” de la Sibiu „să putem primi și un general român, iar nu tot numai străini și venetici aruncați de vânturi prin părțile noastre”.

Însă, după cum reiese din rapoartele informative, „la Reghinul Săsesc s-a confiscat o telegramă a comitetului săsesc din localitate către comitetul unguresc din Cluj prin care se spunea că armata română ar face la Csik-Szereda (Miercurea Ciuc) înrolări forţate din ultimele contingente; totodată comitetul săsesc apelează la tineret să se înroleze în armata ungară. Comitetul național din Cluj a telegrafiat trupelor române din Tg. Mureş că, la Cluj, nu se găsește armată ungurească şi că s-a instituit gardă naţională românească; cere cu insistenţă să se trimită trupe româneşti acolo, deoarece nu pot garanta menţinerea ordinii publice decât cel mult pentru o săptămână”. După câteva zile, în Reghin a sosit generalul Traian Moșoiu, comandantul Diviziei a 7-a Infanterie, care a dat de acolo celebra proclamaţie în care a afirmat că „aducem cu noi libertatea, iar dreptatea este scrisă pe steagurile noastre”.

În 2 decembrie 1918, în sala Tribunalului din Alba Iulia s-a ţinut prima şedinţă a Marelui Sfat Naţional pentru alegerea Comitetului de conducere a delegaţiei care urma să ducă M.S. Regelui Ferdinand I hotărârea Marii Adunări Naţionale şi a Consiliului Dirigent. După ce toate au fost înfăptuite, iar membrii Consiliului Dirigent au depus jurământul, George Pop de Băsești a devenit conştient că misiunea lui se încheiase. El a răspuns astfel binecuvântării şi felicitărilor episcopului de Arad, dr. Ioan Pop: „Am ajuns să desăvârşim o operă mare care dezgroapă din iobăgia seculară neamul românesc. Mulţumim fierbinte marelui Dumnezeucă a făcut să se poată săvârşi acest act măreţ”. Apoi a cerut membrilor Marelui Sfat național să-şi îndeplinească cu sfinţenie cerinţele ce le revin, încheind cu cuvintele Sfintei Scripturi: „Acum slobozeşte, Doamne, pe robul Tău în pace, că am văzut Mântuirea neamului meu”.

În aceeași zi, 2 decembrie 1918, trupele române comandate de colonelul Anton Gherescu au intrat în orașul Târgu Mureș, părăsit cu o zi înainte de trupele secuiești. Ziarul „Unirea” avea să consemneze: „Din 2 decembrie armata română, așteptată cu atâta dor, e în Târgul Mureșului… Entuziasmul cu care brigada română a fost primită de Consiliul Național Român și de numeroasa ceată a sătenilor din jur a putut convinge stăpânirea din trecut cât de zadarnică a fost nădejdea de a putea deznaționaliza ținutul acesta”.

În 5 decembrie 1918, Batalionul de Infanterie din Piatra Neamț, comandat de maiorul Coroamă,a intrat în oraș pe la bariera de la Viişoara, unde era așteptat de o mulţime de oameni, care i-au condus pe ostașii români până în centrul orașului. Ostașii au fost întâmpinați de o delegație a românilor bistrițeni dincolo de bariera orașului. Apoi, în sunete de fanfară, batalionul a ajuns la bariera orașului, unde era așteptat de o mulțime de oameni în frunte cu preoții români, sași, reformați, israeliți, fruntași ai naționalităților și păturilor sociale.

Acolo au cuvântat reprezentanții autorităților, ale conducătorilor români, sași, unguri, evrei, ai meseriașilor. Îndeosebi românii au urat oștenilor un „bun venit la ei acasă”, în țara lor care de 5 zile se numea România Mare. În sunete de trompetă, ostașii însoțiți de mult popor au înaintat spre oraș, unde, în piața mare a bisericii săsești i-a întâmpinat „Reuniunea de cântări” și s-a încins apoi o horă mare românească, în care s-au prins ostași români și civili martori la acel eveniment istoric.

Sosirea trupelor române a deșteptat o imensă bucurie în rândul românilor bistrițeni. Soldații români, înrolați în pripă la sate, erau sumar echipați, parte din ei erau îmbrăcați în straie țărănești și opinci, dar ținuta lor era ireproșabilă. În aceeași zi, aceștia au fost cazați în cazărmi și echipați din magaziile depozitului militar, cu tot ceea ce le lipsea. O telegramă din Bistrița vestea eliberarea românilor de sub ocupația ungară: „De ieri sîntem sub stăpânire românească. Armatei românești i s-a făcut o primire măreață, cum nu au mai văzut plaiurile astea”.

După mulți ani, fostul ofițer Liviu Rusu avea să-și amintească: „I-am întâmpinat festiv la întrarea  în oraş dinspre Viişoara, o mulţime de oameni în frunte cu conducătorii oraşului, cu sufletul deschis şi multe flori. Au fost ţinute cuvântări înflăcărate după care i-am condus cu toţii până în PiaţaCentrală. Ore întregi am ovaţionat, am cântat şi am dansat Hora Unirii”.

În acest timp, dincolo de linia de demarcație, trupele ungare și formațiunile paramilitare comiteau atrocități împotriva românilor. Drept urmare, șeful Marelui Cartier General al armatei române a cerut aprobarea Aliaților să ocupe urgent regiunea Cluj-Gherla-Dej și să înainteze până pe aliniamentul Baia Mare-Dej-Cluj-Deva, care cuprindea localitățile Dej, Cluj, Turda, Aiud, Alba Iulia și să ocupe orașele Sighetul Marmației, Baia Mare, Satu Mare, Carei, Dej, Cluj și, în mod cu special, Oradea și Arad. Puterile Antantei au ordonat Ungariei să-și retragă trupele, iar până în 7 decembrie 1918 armata română a depășit linia Mureșului și a înaintat spre Turda, cu scopul de a ocupa în prima etapă orașul Cluj, „inima Transilvaniei”.

Concomitent, Divizia 1 Vânători a primit misiunea să elibereze orașul Brașov, de unde veneau informații potrivit cărora acolo se adăpostea o puternică grupare germană din Comandamentul 63 Armată (circa 4.ooo de militari), comandată de generalul Kosch, fostul guvernator al orașului București.

Drept urmare, Regimentul 6 Vânători, întărit cu o baterie de artilerie de munte, s-a deplasat de urgență pe calea ferată și, în amiaza zilei de 7 decembrie 1918 a intrat în Brașov. O mare mulțime de locuitori le-a ieșit în întâmpinare la gară. Protopopul dr. Vasile Saftu, președintele Consiliului Național local, le-a urat ostașilor eliberatori „Bun venit!”, apoi le-a adresat cuvintele: „Vă aflați în țara voastră, căci noi, înainte cu câteva zile, la Alba Iulia, am întins hotarele României Mari peste hotarele din trecut. Nici o putere nu ne va mai despărți pe viitor. Trăiască România Mare”. Primarul orașului a oferit comandantului vânătorilor, locotenent-colonelul N. Dubert, conform datinei, pâine, sare și pământ pe o tavă de argint. Apoi, sub o ploaie de flori, ostașii au defilat mândri, cu tricolorul larg desfășurat, „ovaționați de un public copleșit de emoție”.

În 12 decembrie 1918, în fruntea trupelor sale, generalul Traian Moșoiu a intrat în Sibiu, afirmând cu mândrie că „sunt înfiorat de sfinte emoții… în centrul acesta românesc, unde s-a lucrat atât de mult şi atât de însufleţit pentru îndeplinirea idealului sfânt şi mare al unirii tuturor românilor”.

În aceeași zi, 12 decembrie 1918, delegaţia românilor ardeleni, formată din episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Caius Brediceanu, Mihai Popovici, a sosit în Capitală, cu trenul, pentru a notifica actul unirii Ardealului cu România. În acel tren a urcat și Ilie Lazăr, pentru a ridica în fața guvernului român problema Maramureșului de peste Tisa.

În Gara de Nord din București, „solilor Ardealului” li s-a făcut o primire entuziastă, fiind prezenți membri ai guvernului, în frunte cu primul ministru I.I.C. Brătianu, trupe ale armatei și mult popor. Cu acel prilej, la Mitropolie a avut loc un serviciu religios, la care au asistat regele Ferdinand I şi principele Carol, membrii guvernului, corpul diplomatic, iar în 13 decembrie 1918, delegația a fost primită în sala tronului de Regele Ferdinand I, căruia i-a înmânat actul Unirii în prezenţa guvernului şi a misiunlor străine (care reprezentau state aliate ale României din primul război mondial). Documentul cuprinzând actul Unirii a fost prezentat Suveranului de către Vasile Goldiş.

Regele Ferdinand I, emoţionat de solemnitatea momentului a răspuns printr-o cuvântare caldă potrivită firii sale: „În numele Românilor din vechiul Regat, din Basarabia şi din Bucovina astăzi uniţi, cu profundă recunoştinţă primesc hotărârea fraţilor noştri de peste Carpaţi de a săvârşi Unitatea Naţională a tuturor Românilor şi declar pe veci unite în Regatul României toate ţinuturile locuite de Români de la Tisa până la Nistru”.

Ilie Lazăr a insistat pe lângă Alexandru Vaida-Voevod să ridice în guvernul român problema Maramureșului de la nord de Tisa, care risca să fie ocupat de ucraineni. El a avut șansa să fie primit în audiență de primul-ministru I.I.C.Brătianu. Acesta a ascultat argumentele aduse de Ilie Lazăr în Memoriul asupra Maramureșului istoric, în care acesta a argumentat drepturile istorice românești asupra întregului Maramureș. El i-a arătat primului-ministru pe o hartă dispunerea așezărilor românești, denumirile toponimice românești, precum și problemele în litigiu între români și ruteni. Primul-ministru a studiat cu o lupă harta prezentată, interesându-se de toate comunele de pe hartă, pentru a cunoaște realitățile etno-politice ale Maramureșului de peste Tisa.

Apoi, Ilie Lazăr l-a rugat pe primul-ministru să ordone armatei române, „care se oprise la Dej”, să ocupe Maramureșul, deoarece bande înarmate de ucraineni bolșevici ocupaseră orașul Sighet, terorizând populația românească din regiune, iar instituțiile românești se refugiaseră în satele de sub munții Gutâi. Acesta l-a ascultat cu interes, apoi l-a sunat la telefon pe Șeful de Stat Major, generalul Constantin Prezan, pe care l-a pus în legătură Ilie Lazăr, care i-a relatat generalului despre ocuparea orașului Sighet de către ucraineni.

Generalul Constantin Prezana înțeles gravitatea situației, apoi l-a informat pe Ion I.C.Brătianu că va ordona Diviziei a 8-a, de la Dej, să înainteze spre nord pentru a ocupa orașele Baia Mare, Baia Sprie și Sighet. Apoi, i-a cerut lui Ilie Lazăr să vină la Statul Major pentru a primi documente speciale și însărcinări cu caracter militar pentru Divizia a 8-a. Astfel, acesta s-a întors în Ardeal cu același tren cu care venise la București delegația ardeleană, dar cu bucuria de a elibera Maramureșul de sub teroarea bandelor ucrainene.

Pe frontul reîntregirii țării, trupele armatei române au continuat deplasarea spre nord, nord-vest, eliberând succesiv între 15-17 decembrie 1918 orașe, precum Sighișoara, Mediaș, Blaj, Beclean. Peste tot, românii au făcut trupelor o primire entuziastă. De pildă, ziarul „Unirea” după ce a salutat sosirea la Blaj, în 15 decembrie 1918, a Regimentului 5 Vânători „Regele Ferdinand” din Divizia 1 Vânători, formată mai ales din români doljeni, a relatat despre participarea „eroilor de la Mărăşeşti” la serviciul religios oficiat în catedrală şi despre o „uriaşă horă a unităţii desăvârşite“ în care s-au prins doamne, ofiţeri, soldaţi, intelectuali şi săteni.

În seara zilei de 18 decembrie 1918, pe la ora 17.10, când deja se înserase, în orașul Alba Iulia a ajuns, venind cu trenul de la Blaj, batalionul comandat de locotenent-colonelul Vasile Gagiu, aparținând Regimentului 5 al Diviziei 1 Vânători. Aceștia au fost primii ostaşi ai Regatului României pe care-i vedeau locuitorii oraşului, aflaţi încă sub puternica impresie lăsată de Marea Adunare Naţională. ”Aduceți în ranițele voastre viitorul de aur al României Mari”. Pe peronul gării luminat cu torțe puternice, primarul, șeful Poliției și membrii gărzii naționale, precum și „mulțime de popor” din satele înconjurătoare i-au aclamat cu capetele descoperite pe ostașii olteni ajunși „în mijlocul unei însuflețiri de nedescris”. Compania de onoare (a Legiunii române), comandată de căpitanul Florian Medrea a dat onorul, iar primarul Camil Velican a rostit cuvântul de „bun venit”. În acel moment, în piaţa oraşului se afla „elita publicului din Alba Iulia şi jur“, dar și „o frumoasă cunună de dame şi domnişoare”.

În balconul hotelului „Hungaria”, rebotezat, după cum relatează presa, în acea clipă, „Dacia”, se aflau membrii Consiliului Naţional Român din Alba Iulia, în frunte cu vice-preşedintele Vasile Urzică, protopop greco-catolic. Într-un discurs care reflecta starea de spirit a momentului, acesta a subliniat că intrarea triumfală a lui Mihai Viteazul în Cetatea Alba Iulia a fost urmată, la mai bine de 300 de ani, de Marea Adunare Naţională care a decis unirea Transilvaniei cu România şi, la numai câteva zile, armata trimisă de regele Ferdinand Ivenea să desăvârşească România Mare.

După câteva zile, locotenent-colonelul Vasile Gagiu şi ostașii săi şi-au continuat drumul spre Tisa. Pentru apărarea orașului și a zonei înconjurătoare, în Alba Iulia a fost stabilită garnizoana unei unităţi denumite Regimentul 91 Infanterie Alba Iulia, înfiinţată în anul 1919.

În aceeași zi, 19 decembrie 1918, regele Ferdinand I a primit la Palatul Regal delegaţia românilor basarabeni, condusă de Pantelimon Halippa, preşedintele „Sfatului Ţării”, care a prezentat actul unirii „fără condiţiuni“ a Basarabiei cu România.

Pentru a preveni regruparea trupelor ungare, trupele din flancul drept al armatei române au primit ordin să reia înaintarea spre vest, de-a lungul văii Someșului Mare, pentru ocuparea efectivă a orașul Dej și a poziției sale strategice, alungarea trupele ungare și pregătirea operațiunii de eliberare a Maramureșului.

În acest context, în noaptea de 19/20 decembrie 1918 trupele ungare, fiind slabe și neputând opune rezistență, au părăsit orașul Dej și s-au retras spre vest, având ca puncte de repliere orașele Jibou și Zalău. Astfel, în 21 decembrie 1918, trupe din Brigada 14 Infanterie (regimentele 14 și 16) întărite cu câte o baterie din regimentele 4 de câmp și 8 obuziere, s-au deplasat pe calea ferată Bistrița -Beclean -Dej, intrând în aceeași zi în orașul Dej, părăsit de trupele ungare.

În 22 decembrie 1918, duminica, un detașament constituit din Regimentul 16 Infanterie și o baterie de artilerie a pus stăpânire pe orășelul Gherla, asigurând, astfel, libertatea de acțiune pe direcția Cluj.

În același timp, o altă coloană (de sud) formată din Regimentul 15 Infanterie, escadronul divizionar și o baterie de artilerie, a înaintat din zona Luduș-Uioara mai întâi până la Viișoara și Cucerdea, lăsând în acest important nod de cale ferată un batalion pentru asigurarea flancului stâng. Drumul spre Turda a fost de neuitat pentru ostașii români: arcuri de triumf și inscripții cu drapelele statelor aliate, o populație îmbrăcată în haine de sărbătoare i-a întâmpinat în fiecare localitate.

În aceeași zi de duminică, 22 decembrie 1918, trupele române au eliberat orașul Turda, ostașii români fiind primiți sărbătorește de locuitorii români ai orașului și de numeroși țărani veniți din satele din împrejurimi să-i vadă pe ostașii români. Gazeta „Foaia Poporului” din Sibiu avea să scrie: „Azi umbra marelui Mihai e răzbunată”.

Următorul obiectiv a fost ocuparea orașului Cluj, bastionul reacțiunii și șovinismului unguresc. Întrucât nici trupele ungare n-au fost capabile să opună rezistență, în 24 decembrie 1918, în jurul orei 9 dimineața, în orașul Cluj a pătruns prima patrulă a Diviziei 7 române. În scurt timp, în oraș au venit mulți oameni din satele învecinate să vadă armata română.

În jurul orei 11.00, generalul Constantin Neculcea, comandantul marii unități, având alături pe colonelul Anton Gherescu, și-a făcut intrarea solemnă în Cluj, fiind întâmpinați de autoritățile locale ungare, care au dovedit o „atitudine prevenitoare”. La impresionanta adunare din piața centrală a orașului de lângă statuia lui Matei Corvin, generalul Constantin Neculcea a rostit un discurs, în care a afirmat: „Știam că sunteți oprimați. Chinurile voastre ne-au făcut să intrăm în război cu un singur scop: Unirea tuturor românilor”. Astfel, în 24 decembrie 1918, în ajun de Crăciun (stil nou) cea mai mare parte a Transilvaniei propriu-zise se găsea în stăpânirea armatei române.

Însă, în ianuarie 1919, o situație periculoasă se crease în zona Jibou-Zalău (reședința comitatului Sălaj), unde trupele ungare au oprit retragerea, se înarmau și pregăteau terenul pentru rezistență în fața armatei române.

De asemenea, în Maramureș, trupe ucrainene ocupaseră Valea Tisei, Sighetu Marmației și Valea Vișeului până la Leordina, provocând haos și dezlănțuind teroarea împotriva românilor. În această situație, fruntașii românilor maramureșeni au trimis o delegație la Sibiu condusă de Vasile Filipciuc pentru a cere Consiliului Dirigent să solicite armatei române să intre grabnic în Maramureș și să restabilească ordinea.

Pentru a preveni conflictele sângeroase, Aliații, prin intermediul generalului Henri Mathyas Berthelot, au permis Comandamentului român să ocupe regiunea Sighetu Marmației -Baia Mare -Zalău.

Drept urmare, în 4 ianuarie 1919, Marele Cartier General a ordonat armatei din Transilvania să ocupe regiunea Baia Mare – Sighetu Marmaţiei – Zalău. Ocuparea acelei zone a schimbat și traseul noii linii de demarcație între trupele române și trupele ungare, care trecea pe următorul aliniament: Sighet – Baia Mare – Zalău – Ciucea – vârful Găina – Zam. Prin Sălaj, noul aliniament a traversat localitățile Băsești – Oarța de Jos – Lelei -Mineu – Chilioara – Țigani – Panic – Zalău – Aghireș – Cățelul Român – Şeredei – Poniţa – Pria. Pentru asigurarea noului aliniament, Divizia a 7-a a mobilizat Brigăzile 13 și 14 Infanterie, respectiv Regimentul 14 infanterie pentru zona Sighetu Marmației – Baia Mare și Regimentul 16 Infanterie pentru zona Jibou -Zalău (reședința comitatului Sălaj).

Trupele române au fost nevoite să ducă lupte crâncene pentru ocuparea zonei strategice Jibou-Zalău, unde trupele ungare, cu efective completate și dotate cu armament suficient, erau hotărâte să oprească înaintarea armatei române.

În acest sens, au încercat capturarea trenului care transporta trupele române de-a lungul văii Someșului spre Baia Mare și Zalău. Însă, planul a fost dejucat de locotenentul Aurel Hetco, comandantul gărzilor naționale române din orășelul Jibou, care a dezvăluit comandamentului unității în marș dinspre Gherla spre Jibou – Baia Mare ambuscada pregătită de unguri și i-a ajutat pe frații români din „Regat” să elaboreze și să aplice planul de eliberare a orășelului Jibou. Astfel, trupele române, sprijinite de garda națională română din zonă, au eliberat orășelul Jibou, în zilele de 10-11 ianuarie 1919, fără incidente, obligând trupele ungare să se retragă spre Cuceu-Zalău. Însă, în 11 ianuarie 1919, Comandamentul trupelor ungare din Zalău a transmis un ultimatum semnat de maiorul Gyurocsik, către sublocotenentul Luca, comandantul trupelor române, prin care i-a cerut părăsirea orașului Jibou în 4 ore, sub amenințarea recurgerii la  . Incidentul a fost evitat prin intervenția lui Istvan Apathy (comisarul general al Ungariei de Est, președintele Consiliului Național Maghiar din Transilvania, precum și a fruntașilor locuitorilor din Jibou – Aurel Hetco și Victor Brandt. „Parlamentarii” unguri au cerut Comandamentului trupelor române un termen de 10 zile pentru retragerea trupelor ungare în spatele liniei de demarcaţie și permisiunea ca garda ungară locală să funcționeze în continuare. Dar, comandantul batalionului român a acordat de ore pentru evacuarea orașului și a respins a doua solicitare.

În aceste condiții, maramureșanul Ilie Lazăr a ajuns la Dej cu mesajul de la Marele Stat Major, pe care l-a predat comandantului Regimentului 14 Dorobanți „Roman”, colonelul Teodor Gheorghiu, oferindu-și serviciile. Acolo a aflat că trupele primiseră deja ordin să înainteze spre Baia Mare, iar misiunea de a elibera orașele Baia Mare și Sighet fusese dată Regimentului 14 Dorobanți „Roman”.

Ilie Lazăr a fost primit în comanda regimentului, urmând să fie călăuză pentru trupele care au primit misiunea să elibereze orașul Sighet.

Pe frontul din zona Jibou – Zalău, „parlamentarii” unguri au promis că retragerea trupelor se va produce în liniște, fără ciocniri armate, iar autoritățile administrative, în cooperare cu Garda Națională Română, vor asigura predarea orașului Zalău. Astfel, în 14 ianuarie 1919, două companii și două secții de mitraliere românești au pornit spre Zalău pe calea ferată, pentru a lua orașul sub control.

Însă, în momentul în care au intrat în gara Țigani (azi Crișeni, n.ns.), trupe ungare și grupe răzlețe care ocupau orașul Zalău și împrejurimile au atacat trupele române prin surprindere. În confruntare au murit 6 ostași români, 15 au fost răniți, iar șapte au fost dați dispăruți. În sprijinul trupelor angajate în luptă a intervenit un batalion românesc, a recuperat trenul, apoi, în 15 ianuarie 1919, trupe române din Divizia a 7-a au ocupat orașul Zalău, reședința comitatului Sălaj, și au eliminat bandele înarmate ungare.

Generalul Constantin Neculcea, comandantul Diviziei a 7-a Infanterie și generalul francez Henry Patey au ordonat o anchetă privind ambuscada de la satul Țigani. Aceasta a dovedit vinovăția autorităților ungare, precum și faptul că acțiunea l-a avut ca principal instigator pe dr. Istvan Apathy. În Zalău s-a descoperit o telegramă a acestuia, care îndemna trupele ungare să opună rezistență.

În urma cercetării incidentului s-au luat următoarele măsuri: arestarea lui Istvan Apathy, o plată a municipalității clujene datorată familiilor celor uciși și plata cheltuielilor de înmormântare și ridicare a unui monument al victimelor atacului. După acel incident, batalionul lui Gyurocsik, direct implicat, a fost transferat lângă Debrețin, la Hajduszoboszlo, pentru a se evita noi vărsări de sânge. Însă, după puțină vreme, a fost readus în ținutul sălăjean, fiind cantonat la Nuşfalău și Șimleu Silvaniei. În Valcău de Jos, odată cu detașamentul lui Gyurocsik a fost readusă și pusă în funcție vechea jandarmerie locală, care a pornit o adevărată teroare, mai ales în localitățile învecinate.

În acel context, trupele române au început, cu ajutorul românilor localnici, asaltul asupra Maramureșului istoric. În 14 ianuarie 1919 (st.n.), un detașament aparținând Regimentului 14 Dorobanţi „Roman” s-a deplasat pe calea ferată de-a lungul văii Someșului și a intrat în orașul Baia Mare. Acolo a primit ordin să înainteze spre Sighet prin Baia Sprie. Însă, drumul spre orașul Sighet era extrem de greu, întrucât fiind iarnă geroasă, peste muntele Gutâi, prin Crăcești, era imposibil de trecut.

Astfel, Ilie Lazăr a propus trecerea munților Gutâi prin orășelul Cavnic. Avangarda au format-o trupele maiorului Popovici și căpitanului Luca, iar călăuză a fost Ilie Lazăr. Întrucât tunurile erau imposibil de trecut peste deal, prin zăpada mare, cu caii slabi ai regimentului, Ilie Lazăr a plecat călare înainte, prin sate, a luat contact cu prietenii săi refugiați acolo, și împreună cu aceștia a cutreierat satele Budești, Sârbi, Călinești și Breb, a rechiziționat vreo șaizeci de perechi de boi, s-a întors cu ei și i-a înjugat la tunuri. Așa a intrat armata română în Maramureșul istoric, cu tunurile trase de boii strânși de Ilie Lazăr!

Astfel, în 17 ianuarie 1919, între trupele române și bandele de ucraineni s-a dat o adevărată bătălie, puțin cunoscută, numită „bătălia de la Cămara” sau „bătălia de la Sighet”.

Compania căpitanului Luca a înaintat până la Ferești, de unde a trimis patrule și țărani români de încredere în recunoaștere până la Vad (la 5 kilometri de Sighet). La rândul său, Vasile, fratele lui Ilie Lazăr, împreună cu țărani din Giulești, au plecat „la târg” la Sighet, revenind cu informații utile. Căpitanul Luca a decis să înainteze spre Vad, împreună cu trupele române venind și flăcăi din Giulești, precum și câțiva studenți. Au trecut peste dumbrava dintre Ferești și Oncești, apoi peste râul Iza și au înaintat prin pădure către Valea Porcului, unde au ajuns dimineața la ora patru. Vasile Lazăr s-a apropiat pe neobservate de santinela de la podul de fier de la Vad și a tras asupra ei, dând astfel semnalul de atac. Soldații din garda ucraineană (vreo 40 de ucraineni), „cazați” prin diferite case, au fost capturați și trimiși sub pază la Berbești, dar unii au reușit să scape cu fuga. Însă, grosul trupelor ucrainene, aflate în Sighet, n-au putut fi alarmate, astfel că după o luptă scurtă (care a durat aproape o oră), românii au ocupat fabrica de cărămizi și podul Ronișoarei.

Căpitanul Luca a dorit să atace frontal orașul Sighet, dar Ilie Lazăr a insistat să atace prin învăluire, pentru a le tăia ucrainenilor calea de retragere. Pentru a da curs ambelor inițiative, căpitanul Luca i-a pus la dispoziție lui Ilie Lazăr și fratelui său Vasile un pluton de infanterie comandat de un sublocotenent, cu care urma să înainteze prin învăluire la Cămara, apoi să baricadeze șoseaua și calea ferată. La rândul său, căpitanul Luca urma să plece la atac frontal cu grosul trupelor.

La scurt timp după aceste pregătiri de atac, pe calea ferată secundară a apărut o locomotivă cu un vagon deschis. Mecanicul a strigat să se grăbească, pentru că ucrainenii fugeau spre gara mare și se îmbarcau în trenuri, un transport cu vreo 300 de ucraineni reușind să scape.

În acel context, Ilie Lazăr și trupa de sub comanda lui au baricadat șoseaua și calea ferată și au distrus-o pe o porțiune. Apoi a trimis la căpitanul Luca un mesager, solicitând ajutor, pentru că se aștepta la al doilea transport cu ucraineni, care spera să cadă în plasă. În scurt timp a apărut trenul încărcat cu ucraineni, care avea așezate, pe vagoanele deschise, 6 mitraliere gata de tragere. Ucrainenii au fost somați să se predea chiar la cotitura după care erau dispuse baricadele, iar drept răspuns aceștia au deschis focul. Românii au ripostat, timp în care au sosit și ajutoarele de la căpitanul Luca. Astfel, după o oră și jumătate de luptă, ucrainenii, care aveau deja zeci de morți și răniți, s-au predat în grupuri, iar unii au fugit spre Tisa, aruncându-se în apă.

În 18 ianuarie 1919, trupele române au intrat în triumf în Sighet, pe străzile pline de lume. Românii, majoritari, se bucurau, dar alții, de alte naționalități, au fost indiferenți. Între timp, colonelul Gheorghiu a ajuns la locul bătăliei cu grosul trupelor din subordine, iar la Ocna Șugatag l-a arestat pe prim-pretorul Mihali Gabor și l-a adus la Sighet, însă la insistențele lui Ilie Lazăr a fost eliberat.

Cu acel prilej au fost capturați 337 de ucraineni, primii prizonieri luați de armata română în campania din Ardeal din anul 1919. Aceștia au fost escortați la Dej de un pluton însoțit de civili maramureșeni conduși de Ilie Lazăr.

După aceste fapte de vitejie, presărate cu jertfe, generalul Marcel Olteanu a sosit în Maramureșul eliberat, de unde a preluat comanda sectorului de front al Grupului de Nord al armatei române, condus de generalul Traian Moșoiu. Abia în aceste condiții geo-strategice, Aliații au acceptat ca linia de demarcație între trupele române și ungare să fie mutată pe aliniamentul: Vest Sighetul Marmației – Cicârlău – Ardusat – Băsești – Chilioara – Crișeni – Panic – Aghireș – Meseșenii de Sus – Șeredei – Pria – Ciucea – Ciuci – Zam (linia Munților Apuseni). Acest nou aliniament, deși a reprezentat un succes strategic, a menținut izolarea față de teritoriul comitatelor Arad și Bihor în întregime și, parțial, a comitatelor Sălaj și Sătmar.

În 22 ianuarie 1919 trupele române au fost din nou oprite pe aliniamentul impus de Aliați, în pofida faptului că bande înarmate ungare organizate de gupări reacționare șovine continuau să hărțuiască aproape zilnic trupele române aflate pe noua linie de front. O situație gravă s-a creat în zona orașului Zalău, unde în noaptea de 22/23 februarie 1919 (la miezul nopții), trupe formate din secui, ajutate de un grup de circa 500 de foști prizoniei reîntorşi din Rusia, dar și de locuitori unguri din zonă, au atacat prin surprindere, concomitent dinspre satele Aghireş și Țigani, trupele Diviziei a 7-a din zona Țigani -Zalău.

Trupele române din Zalău s-au retras pe linia satului Ortelec, însă 8 ofițeri și 40 de soldați, rămași în oraș, au fost făcuți prizonieri. Populația ungară locală a sărbătorit ocuparea orașului de către trupele ungare și secuiești. Parlamentarii trupelor române au cerut evacuarea imediată a orașului Zalău și eliberarea fără condiții a prizonierilor, însă clauzele n-au fost acceptate de comandantul trupelor ungare. Acesta a cerut stoparea bombardării orașului, amenințând că, în caz contrar, va executa pe notabilii români și pe soldații români luați prizonieri.

Orașul Zalău s-a aflat sub ocupație ungară timp de două zile. În acest timp au fost difuzate proclamaţii prin care se cerea populației civile să se împotrivească autorităților române. Localnicilor unguri le-au fost distribuite arme, iar o parte dintre locuitorilor români au fost arestați și închiși în temnița orașului. Pentru eliberarea orașului a intervenit Regimentul 15 Infanterie „Războieni” și rezervele Brigăzii a 13-a. Trupele ungare au fost izgonite din oraș, unde a fost reinstaurată administrația românească. În urma acestei confruntări românii au înregistrat 5 morți, 10 răniți. Pentru stabilirea vinovaților de pierderile umane suferite în urma atacului inamic din noaptea de 22/23 februarie 1919, comandantul trupelor din Transilvania, generalul Traian Moșoiu, a ordonat o anchetă militară. În raportul întocmit și datat 4 martie 1919 se arăta că principala vină o reprezenta incapacitatea unor comandanți de a conduce trupele și de a lua măsurile de întărire a apărării. Cei găsiți vinovați, în frunte cu comandantul Brigăzii 13 infanterie și comandanți din Regimentul 15 infanterie „Războieni” au fost destituiți din funcțiile deținute.

În 26 februarie 1919, Consiliul Militar Suprem de la Versailles a decis trasarea unei noi linii de demarcație aflată între Satu – Mare și Arad. Conform deciziei luate, trupele ungare situate la est de linia Satu-Mare – Arad urmau să se replieze 100 km, până aproape de râul Tisa, între Armata Română, care urma să avanseze și să preia districtele Satu Mare, Carei, Oradea și Arad, și cea ungară.

Deci, linia de demarcație până la care puteau românii să înainteze avea traseul prin localitățile Arad – Salonta – Oradea – Carei – Satu-Mare, cele trei centre feroviare principale, care însă erau excluse de la ocupația militară română, dar „disponibile pentru folosința trupelor române” și pentru românii care trăiau în zonele controlate de Aliați, în scopuri economice. Limita nordică a aliniamentului trupelor române urma să fie râul Someș.

În aceeași zi, 26 februarie 1919, în satul Băsești din Sălaj a avut loc slujba de înmormântare a lui Gheorghe Pop de Băsești. „După cel dintâi dangăt de clopot, dracii roşii (bolşevicii) din hoardele lui Béla Kun au trimis ploaie de gloanţe asupra casei sale, încât ferestrele salonului unde era catafalcul se cutremurau de ropotul puştilor şi mitralierelor vrăjmaşe”.Apoi, în carul tras de şase boi, împodobit cu cetini de brad, bătrânul luptător a mers spre locul de veci cu inima împăcată.

În 20 martie 1919, Conferinţa de Pace de la Paris a hotărât să ceară ungurilor să se retragă pe noua linie de demarcație stabilită: Hust – Satu Mare – Carei – Oradea -Salonta. Hotărârea, semnată de comandantul suprem al Armatei din Ungaria, generalul de Lobit, a fost înmânată oficialităților ungare la Budapesta în aceeași zi de către șeful misiunii Antantei la Budapesta, locotenent-colonelul francez Bertrand Vix, însoțit de câte un reprezentant american, englez și italian. De aceea, a fost numită „Memorandumul Vix”.

Potrivit documentului respectiv, ungurii trebuiau să răspundă în termen de 48 de ore cerințelor Antantei, însă în caz de neacceptare nu erau prevăzute represalii împotriva Ungariei. Drept urmare, în 21 martie 1919, primul-ministru ungar Károlyi a precizat public că nu poate accepta pierderile teritoriale cerute de puterile Antantei și că predă puterea unui guvern de stânga radical, condus de comunistul Béla Kun. Acesta a proclamat Ungaria Republică Sovietică și a renunțat la politica pasivă de acceptare a pierderilor teritoriale dictate de Antantă, declarând că „Ungaria se află în stare de război cu toate statele vecine de la care are ceva de revendicat”.

În acel context, delegația română la Conferința de Pace de la Paris, condusă de prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, a cerut Consiliului Marilor Puteri să permită României să ocupe teritorii până la râul Tisa (conform înțelegerii de dinaintea intrării României în război). Însă propunerea a fost refuzată, iar la Budapesta a fost trimis generalul sud-african Jan Smuts, pentru a negocia cu Béla Kun.

Col. (r) dr. Aurel V. David