File din epopeea primirii trupelor române în Bucovina, Transilvania, Crișana și Banat în anii 1918-1919

(1)

 Din inima Ardealului, până în Crișana și Banat

 Prolog: Prevestirea destinului

 Idealul de veci al neamului românesc a fost, de la facerea lumii lui, afirmarea identității și apărarea unității naționale în fața unor neamuri migratoare, imperii sau regate, care s-au năpustit asupra vetrei neamului și „au cerut pământ și apă”. Românii au reușit, în condiții istorice vitrege să-și apere vatra și credința, deși din zorii evului mediu au fost nevoiți să viețuiască împărțiți de „vremuri” în state medievale.

Când a venit sorocul, pe fundamentul unității de cuget și simțiri și al conștiinței de neam, dar mai ales prin fapte eroice, au reușit să fondeze în nucleul vetrei neamului, un stat modern, de interes european, pe care l-au numit „România”. În condiții istorice extrem de complexe, românii și-au luat soarta în propriile mâini, au profitat de marea criză politico-militară europeană și prin voința poporului, dar și prin dârzenia și spiritul de jertfă al ostașului român, au reușit să refacă unitatea vetrei neamului. Astfel a luat naștere „România Mare”, în fapt România Întregită, care a cuprins între hotarele sale cea mai mare parte din vatra Daciei getice din străvechime.

Însă, pentru a atinge acest deziderat, românii au fost nevoiți să lupte pe viață și pe moarte pentru apărarea României agresată de Puterile Centrale, dar mai ales pentru eliberarea fraților încorporați cu forța în imperiile țarist și austro-ungar.

România a intrat în primul război mondial după doi ani de „neutralitate cu arma la picior”, din interes național. În condiții istorice neprielnice, în toamna anului 1916 armata română a pătruns în Transilvania sub imboldul „la arme cu frunze și flori” pentru a-i elibera pe frații din Ardealul aflat sub dominația austro-ungară. Însă, a fost oprită de trupe germane și austro-ungare superioare ca oameni și armament și obligată la retragere eroică prin trecătorile Carpaților, cu mari pierderi umane. Lupte dramatice s-au dus pentru apărarea trecătorilor munților Carpați. Au rămas în memoria socială numele bătăliilor: de la Oituz, de la Sibiu, de la Brașov, din zona Bran-Câmpulung, de pe Valea Prahovei, de pe Valea Oltului, din defileul Jiului, de pe Valea Jiului.

Trupele inamice, care au atacat România concomitent dinspre nord și dinspre sud, au cucerit Oltenia, apoi Muntenia și Dobrogea, capitala țării a fost ocupată iar regele, guvernul și armata s-au retras în Moldova, în contact cu inamicul, până în Poarta de sud a Moldovei. Acolo, printr-un eroism fără seamăn al ostașului român înaintarea trupelor inamice spre inima Moldovei a fost oprită, iar la mijlocul lunii ianuarie 1917 românii au reușit să impună puternicei armate germane un război de tranșee.

O pagină de eroism și spirit de jertfă a înscris armata română în vara anului 1917, când armatele invadatoare au pregătit campania decisivă pentru înfrângerea României și ștergerea ei de pe hartă. Astfel s-a ajuns la marile bătălii din vara anului 1917, de la Mărăști, Mărășești și Oituz.

Un moment de cotitură în evoluția statului român l-a constituit tratatul de pace semnat de Rusia bolșevică la Brest-Litovsk, în 3 martie 1918, marcând ieșirea Rusiei din primul război mondial. Tratatul a devenit, practic, nul până la sfârșitul anului, dar importanța lui majoră, deși neexistentă în intențiile semnatarilor, a fost aceea de declanșator al procesului de cucerire a independenței Finlandei, Poloniei, Estoniei, Letoniei și Lituaniei.

De această situație au profitat românii basarabeni, încorporați de Imperiul Rus în gubernia Basarabia. În 27 martie / 10 aprilie 1918, „în numele poporului Basarabiei”, Sfatul Țării a declarat: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și al dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România”.

Declarația de unire se încheia cu cuvintele: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea și totdeauna!”. Însă, în condiții dramatice, România, afectată de victoria revoluției bolșevice ruse, precum și de retragerea trupelor ruse de pe frontul românesc, a rămas singură, înconjurată de dușmani și izolată în fața Puterilor Centrale, în așa-numitul „triunghi al morții”.

Astfel, cu aprobarea Aliaților săi, a semnat Armistițiul de la Focșani, apoi a fost obligată să încheie, în 7 mai 1918, pacea de la București cu Puterile Centrale, prin care armata a fost demobilizată, iar Dobrogea de Sud („Cadrilaterul”) și o parte a Dobrogei de Nord (la sud de linia Rasova-Agigea) cedate Bulgariei.

Din vara anului 1918, cursul istoriei românilor n-a mai putut fi oprit de nici o Mare Putere, în pofida faptului că România anului 1916 fusese redusă în fapt, prin forța armelor, doar la Moldova reîntregită în hotarele dintre Carpați și Nistru, iar românii din Bucovina, Maramureș, Ardeal, Crișana și Banat, aflați sub povara Imperiului austro-ungar, erau supuși unui regim de teroare. Începând cu luna septembrie 1918, când pe frontul de la sud de Dunăre trupele Antantei au declanșat ofensiva pentru a înfrânge forțele Puterilor Centrale, în România rămasă în afara ocupației acestora a reînviat speranța de salvare națională.

În acel context, armata română, renăscută pe fundamental conștiinței datoriei față de apărarea vetrei, dar și cu sprijinul Aliaților, îndeosebi al Franței, a reluat operațiunile militare pentru eliberarea teritoriului național de trupele germane, austro-ungare, turcești și bulgare, dar mai ales pentru eliberarea fraților din Bucovina și Transilvania, Maramureș, Crișana și Banat. Conștiința frăției de neam, devenită „problemă europeană” în jocul geopolitic al Marilor Puteri, a ieșit în evidență mai ales începând cu luna noiembrie 1918, când românii din teritoriile aflate sub dominația austro-ungară au fost împiedicați de bolșevicii ucraineni și unguri, dar și de naționaliștii sârbi, să-și realizeze visul de unitate națională.

În acel context și-a regăsit valoarea axiomatică expresia „românii în veci vor fi frați”. Relevante sunt în acest sens acțiunile armatei române desfășurate în toamna/iarna anului 1918 și primăvara/vara anului 1919 pentru desăvârșirea unității politico-statale, dar mai ales pentru apărarea României Mari. Momentele eliberării orașelor Bucovinei, Transilvaniei, Maramureșului, Crișanei și Banatului din mâinile guvernelor pseudo-democratice ale Ucrainei și Ungariei, precum și modul în care au fost primiți ostașii români de către frații lor bucovineni, ardeleni, maramureșeni, crișeni și bănățeni constituie pilde demne de urmat pentru generația de astăzi și pentru cele viitoare.

 1.Din inima Bucovinei până în inima Ardealului

 Primul strigăt de deznădejde și de ajutor al fraților aflați sub dominație străină către frații lor din „Regat” (atât cât mai rămăsese din statul român!) a venit din Bucovina, unde Consiliul Național Român în frunte cu Iancu Flondor a solicitat ajutor de urgență guvernului român aflat la Iași împotriva bandelor bolșevice înarmate care pretindeau stăpânirea întregii Bucovine și alipirea acesteia la Ucraina. În acest sens, în 2 noiembrie 1918 a fost trimis la Iași avocatul Vasile Bodnărescu, însă Alexandru Marghiloman, primul ministru al guvernului, n-a promis oficial decât ajutor în arme. În 5 noiembrie 1918, emisarul respectiv a plecat a doua oară la Iași, unde Divizia a 8-a, comandată de generalul Iacob Zadik, ajutat de șeful de Stat Major, lt. colonelul Constantin Rovinaru, primise ordinul, fără știrea Aliaților, de a fi pregătită să intre în Bucovina. În scurt timp („la repezeală”) au fost mobilizați ostașii regimentelor 16, 29 și 37 de Infanterie și regimentele 3 și 8 de Roșiori, comanda diviziei preconizând să trimită mai întâi trupe la Suceava, iar apoi să ocupe treptat întreaga Bucovină.În acest timp, o vie propagandă pentru unirea Bucovinei cu România era desfășurată la Câmpulung (Moldovenesc), mai ales prin Mihai Iacoban, primarul orașului, precum și locotenentul Traian Roșu, fost ofițer în armata austro-ungară, rănit pe frontul italian în 1916, în acel moment delegat al Ministerului de război din Viena la Câmpulung într-o comisie județeană pentru stabilirea prestațiunilor de război. El a observat că în hotărârea „Constituantei” Bucovinei din 27 octombrie 1918 nu s-a pomenit numele „România” sau „Moldova”, fiind convins că haosul, anarhia și nesiguranța puteau fi anihilate doar prin unirea imediată și necondiționată cu România.

A propagat această idee în rândul câmpulungenilor, obținând adeziunea pentru o hotărâre privind unirea Bucovinei cu România fără condițiuni, comunicarea imediată a acestei hotărâri reprezentanților statului român și chemarea imediată a armatei române pentru punerea în aplicare a acestei moțiuni. În 5 noiembrie 1918, locotenentul Traian Rusu a plecat din Câmpulung la Fălticeni în fruntea unei delegații, pentru a înmâna generalului Constantin Neculcea, comandantul Regimentului 16 Infanterie, o Moțiune de unire a Bucovinei cu România și a solicita ajutor militar armatei române, pentru restabilirea ordinii în Câmpulung.

În acea zi, guvernul român, care urmărea cu îngrijorare situația din Bucovina, a hotărât ca Divizia 8 infanterie comandată de generalul Iacob Zadik, din cadrul Corpului 4 Armată (comandant generalul Nicolae Petala), precum și subunitățile de jandarmi și grăniceri de la frontiera cu Bucovina, să acționeze de urgență pe direcția Suceava-Siret-Cernăuți, pentru a ocupa orașele Ițcani și Suceava, apoi de-a înainta spre nord și a ocupa orașul Cernăuți. Pentru îndeplinirea misiunii, Divizia a fost împărțită în 3 detașamente: „Dragoș”, „Alexandru cel Bun” și „Suceava”. Din momentul în care în Cernăuți s-a răspândit vestea că armata română urma să intre în oraș, toată suflarea românească, în frunte cu membrii „Constituantei” și ai guvernului provizoriu a așteptat cu nerăbdare „să vadă intrând în oraș dorobanțul român”. La Casa Națională românească zile de-a rândul s-au adunat intelectualii români, domni și doamne cu buchete de flori în mână, precum și membrii Societății corale „Armonia”, pentru a-i primi cu flori și cântece pe „solii României liberatoare”.

Însă, în 6 noiembrie 1918, ucrainenii, care doreau pentru ei întreaga Bucovină, au ocupat instituțiile publice din Cernăuți, iar bande înarmate s-au dedat la jafuri. Pe acest fond tensionat, în acea zi, guvernul „filogerman” condus de Alexandru Marghiloman și-a prezentat demisia și s-a format un nou guvern, în frunte cu generalul Constantin Coandă. Aliații, intuind pericolul ocupării întregii Bucovine de către ucraineni, și-au dat acordul ca armata română să pătrundă în Bucovina, pentru a pune capăt anarhiei, a restaura ordinea și a proteja viața locuitorilor. Astfel, generalul Constantin Coandă a anulat prevederile tratatului de pace cu Puterile Centrale, a cerut trupelor germane și austro-ungare să părăsească teritoriul României și a hotărât pătrunderea armatei române în Bucovina, unde românii, terorizați de bandele ucrainene, o așteptau cu nerăbdare.

Intrarea armatei române în Suceava a fost precedată de o acțiune solitară, întreprinsă din proprie inițiativă de maiorul Anton Ionescu, comandantul companiei de grăniceri din Burdujeni-Suceava. El a explicat în memoriile sale cum a intrat cu trupa în Suceava, deși era încă în vigoare Tratatul de pace de la București cu Puterile Centrale, iar acțiunea lui putea fi interpretată ca violare a acestuia. Ofițerul a consemnat că în 5 noiembrie 1918, pe fondul zvonurilor privind pregătirea pentru retragere a trupelor austriece i s-a raportat că „că în timpul nopții, sentinela austriacă punându-și capela în vârful baionetei, a început să o fluture și s-a adresat camaradului român de la podul care despărțea frontiera, cu cuvinte și gesturi, din care se înțelegea că acești soldați austrieci exercită <sloboda> pe care ai noștri o mai văzuseră și la tovarășii noștri ruși. Numai jandarmii austrieci rămăseseră la posturile lor. Populația din Ițcani și Suceava trecea printr-o mare neliniște, căci postul de jandarmi era neputincios pentru menținerea ordinei”. Ofițerul român a simțit că a sosit sorocul reîntregirii vetrei neamului, dar pentru a-și duce la bun sfârșit planul și a evita un conflict diplomatic sau chiar mai mult, a recurs la o stratagemă. „În starea nervoasă și neliniștitoare din preajma frontierei -a consemnat acesta -, am dat de înțeles jandarmeriei din Suceava că aș putea interveni, dar să mi se facă în acest sens o adresă scrisă, semnată de căpitanul Kucinsky, comandantul jandarmeriei din acel oraș. Acesta, din scrupule ușor de înțeles, n-a făcut nici o adresă, dar a autorizat postul din Ițcani să ceară în scris sprijinul grănicerilor români din Burdujeni. Această adresă mi-a fost suficientă ca să fiu acoperit în cele ce urmăream”.

L-a consultat pe generalul Iacob Zadik și, cu acordul acestuia, a întocmit un plan de acțiune, iar „Spre ziuă, dar când era încă întuneric, plutonul, încolonat cu o patrulă care-l preceda, trecea frontiera și se îndrepta, urcând pe drumul Ițcanilor spre Suceava”. El avea să afirme că „Peste sentimentul răspunderii, mă copleșea și un sentiment de măreție că mi-a fost dat mie și grănicerilor de sub comanda mea ca să intrăm primii în cetatea lui Ștefan cel Mare, dar și un sentiment al datoriei că ne-a fost dat nouă să marcăm repararea actului de nedreptate făcut de turci la 1777, când Bucovina a fost cedată Austriei”. Deși era călit în focul războiului, ofițerul a avut mari emoții în clipele în care trupele comandate de el se apropiau de centrul orașului Suceava, scriind că: „Ajunși dincolo de biserica Sfântul Ion (cel) Nou din Suceava, apropiindu-ne de ruinele cetății, m-a cuprins o emoție puternică și – trebuie să-mi recunosc slăbiciunea psihică – am fost copleșit și am avut viziunea că numeroase zâne mergeau, una după alta, pe ruine, în jurul cetății. Nu știu datorită cărei forțe lăuntrice am reușit să scap de aceste halucinații”.

În aceeași zi, 6 noiembrie 1918, în Suceava au mai sosit încă două plutoane de grăniceri: unul de la Verești, comandat de locotenentul Borș, și altul de la Bunești, comandat de locotenentul Alexandrescu. Pe timpul acțiunii de ocupare a orașului Suceava, ostașii Detașamenului de grăniceri cântau „Pe al nostru steag e scris Unire”, iar elevii școlilor strigau „Trăiască Armata Română!”.

După ocuparea orașului, comandantul companiei austriece de jandarmi a fost dezarmat, apoi lăsat liber, iar pe turnul Primăriei a fost arborat drapelul României. Primarului Eusebie Popovici i s-a prezentat o scrisoare-manifest către populație, în care se spunea că „de azi înainte graniță între români să nu mai fie”, care a fost tipărită în câteva sute de exemplare și afișată pe străzi.

Ofițerul român a consemnat că „auzind cântecele ostașilor, treziți din somn și deschizând ferestrele, ai noștri ne petreceau cu privirile de lacrimi de bucurie, aplaudând, iar ceilalți trânteau nervos ferestrele, retrăgându-se după perdele”.

În 7 noiembrie 1918, trupe române din Regimentul 16 „Fălticeni” au ajuns la Câmpulung, apoi la Vatra Dornei, asigurând liniștea, proprietatea și viața locuitorilor.

În 8 noiembrie 1918, Comandamentul Diviziei a 8-a Infanterie a fost stabilit la Burdujeni, unde a așteptat ordinul de trecere a frontierei, pentru a pune capăt actelor teroriste dezlănțuite de soldații ucraineni întorși de pe front. De acolo, generalul Iacob Zadik s-a deplasat în Suceava, unde a luat legătura cu autoritățile locale, iar Regimentul 29 de la Dorohoi (din Brigada 16 Infanterie) a plecat spre Siret, străveche capitală a Moldovei, unde a ajuns în cursul aceleiași zile și a așteptat ordinul de intrare în forță în Bucovina.

În 9 noiembrie 1918, guvernul român a adresat trupelor de ocupație ale Puterilor Centrale un ultimatum prin care le-a cerut să părăsească teritoriul României în termen de 24 de ore. Fără alte ordine, în acea zi, sub deviza „Cu Dumnezeu Înainte!”, unități ale Diviziei 8 infanterie au început înaintarea în Bucovina. În proclamația semnată de generalul Iacob Zadik, răspândită inclusiv prin lansarea acesteia deasupra orașului Cernăuți dintr-un aeroplan românesc, se spunea: „Răspunzând la chemarea Consiliului Național Bucovinean, armata română, din înalt ordin al M.S. Regelui Ferdinand I al României, a pășit pe pământul Marelui Voievod Ștefan, pentru a ocroti viața, avutul și libertatea locuitorilor de orice neam și credință împotriva bandelor de criminali, care au început opera lor de distrugere în frumoasa voastră țară. Trecând hotarul pus între noi de o soartă vitregă acum 100 și mai bine de ani, trupele române sosesc în mijlocul vostru, aducându-vă dragostea și sprijinul lor, pentru libera împărțire a dorințelor născute din dreptul legitim al popoarelor de a dispune de soarta lor”. Alte aeroplane românești, zburând deasupra Cernăuților, au aruncat manifeste vestind astfel românilor bucovineni desființarea frontierei de la Ițcani.

Însă în aceeași zi în Cernăuți a apărut un detașament (o companie) de 180 de soldați din „armata austro-ungară”, în fapt dezertori din armata imperială conduși de sublocotenentul Ilie Lazăr, român din Giulești-Maramureș.

Compania respectivă, cantonată la Tiraspol, făcuse parte din Regimentul 8 honvezi din Lugoj, cu misiunea de a menține ordinea publică în zonă. Aceasta fusese formată din români bănățeni (cu excepția croitorului companiei, Klein Nathan, de fel din Caransebeș) și încadrată într-o unitate mixtă germano-austro-ungară cu sediul în Nicolaiev, lângă Lemberg.

Ilie Lazăr a reușit în scurt timp să fie bine văzut de populația locală. Aflând că nu era «vengher» (ungur), ci român, îl invitau la petreceri și la nunți atât ucrainenii, cât și evreii localnici, iar conducerea fabricii de zahăr cu capital francez care funcționa acolo i-a pus la dispoziție o șaretă frumoasă, iar pentru soldați, săptămânal, un porc gras, cu ajutorul căruia a îmbunătățit regimul alimentar al soldaților. Aceștia l-au respectat, iar dimineața îl primeau și strigau în cor: «Trăiască Nația!». Chiar și croitorul Klein Nathan striga alături de ceilalți: «Să trăiască, fiindcă și eu trăiesc cu românii!». De la începutul lunii noiembrie 1918, știind că armata română a intrat în Basarabia, l-a preocupat gândul să dezerteze în Basarabia împreună cu întreaga companie, să se predea armatei române și apoi să lupte alături de aceasta pentru eliberarea Ardealului de sub stăpânirea austro-ungară. Dar, cunoscând situația din Bucovina, el a hotărât să aducă trupele de sub comanda sa la Cernăuți, pentru a sprijini autoritățile române, reușind cu mult tact, să-i convingă pe militarii din subordine.

În momentul în care „terenul era pregătit,” a tratat cu doi ucraineni de la Căile Ferate și cu un mecanic, iar după câteva zile aceștia i-au comunicat că îi pun la dispoziție locomotiva și vagoanele necesare pentru plata a 26 puzi de grâu (un pud era 16 kg). După ce s-a convins că trenul era pregătit și a fost tras „pe linie”, „noaptea la orele 12 am dat alarma. Într-o jumătate de oră, întreaga mea companie era învagonată. Eu, cu un plutonier, ne-am urcat pe locomotivă și fără mare zgomot și fără ca locomotiva să fluiere am ieșit din gară. Intenția mea era să mergem cu acest tren până unde se va putea, spre Basarabia”. La un moment dat a observat că între satele Troscianeț și Vapniarca, într-o comună Dimidovca, o mulțime de țărani cu căruțe jefuiau o mare magazie de grâne. Pentru a face rost de bani, a oprit trenul, a dat ordin soldaților să înconjure magazia și fiecare soldat să vândă „ca dintr-a lui”. În cel mult o oră tot grâul s-a vândut și fiecare soldat s-a ales cu bani suficienți (în circulație erau atunci bancnote albe «Kerenski»). Au ajuns în gara Smerinca, unde au fost dirijați, din greșeală sau intenționat, pe „linia Kiev”. Văzând pericolul, el a luat contact cu funcționarul principal, plătindu-i 8.000 ruble și imediat trenul a fost dirijat spre Moghilev. Astfel au ajuns la granița Basarabiei, unde niște „gărzi civile” au căutat să-i dezarmeze. Însă Ilie Lazăr s-a dat jos de pe locomotivă, însoțit de câțiva soldați, și foarte energic le-a pus în vedere că dacă trag cu armele după tren, oprește imediat trenul și dă foc orașului. În urma acestei discuții a ieșit din gară fără nici o dificultate. „Astfel am reușit -continuă Ilie Lazăr -, să ajungem cu acest tren rusesc cu linie largă până la Noua Suliță. Nefiindu-ne posibil să mai înaintăm, ne-am dat jos. Aici, pe pământul lui Ștefan Vodă cel Mare, le-am vorbit soldaților, care entuziasmați au subliniat cele spuse de mine cu cântecul «Deșteaptă-te, Române». După aceasta, ne-am consultat cu toții împreună, ce să facem? Eu singur mi-am lepădat insignele gradului de ofițer, în fața soldaților. Le-am spus că atunci când mi-am pus în gând să dezertez am crezut că trebuie să ne predăm armatei române, care se afla deja în Basarabia”.

Soldații săi au hotărât să meargă în marș forțat până la Cernăuți, iar după câteva ore de marș au sosit în piața orașului Cernăuți. Aici a dat ordin să se pună puștile „în piramidă”, fiecare să se aprovizioneze și să se odihnească. El circula tot timpul „în sus și în jos”, în jurul lor, pentru a preveni vreun pericol asupra trupei sale. „La un moment dat -a consemnat acesta -, se apropie de mine un domn și se prezintă: «Sunt profesorul Sextil Pușcariu». Îi răspund: «Mă numesc Ilie Lazăr, de fel din Maramureș, iar soldații mei sunt toți români bănățeni din regimentul 8 honvezi din Lugoj». Îi arăt situația noastră, cum am dezertat și că intenționăm să ne predăm armatei române, dar că, la dorința soldaților mei, am venit până la Cernăuți”. Profesorului Sextil Pușcariu i-a spus: «Orașul este ocupat de vreo 700 de galițieni care jefuiesc cazărmile și periferia orașului, duc lucruri de mare valoare spre Sniatin. Toți românii sunt ascunși prin pivnițe și poduri de case și ne este teamă că ne vor duce ca ostatici în Galiția. Asta fiind situația, după ce m-am informat cine sunteți, vă rog să ne dați o mână de ajutor». I-am răspuns: «La dispoziția Domniei Voastre, cu cea mai mare plăcere și bucurie». Ilie Lazăr l-a rugat pe profesorul Sextil Pușcariu să-l ajute cu vreo câțiva ofițeri din regimentul local austriac „în care domnia-sa are încredere”, pentru a-i organiza pe soldații săi în grupuri de câte 15-20 de oameni și a-i concentra într-o curte sau într-o sală mare. După cel mult o oră, toți soldații săi au fost conduși într-o sală de cinematograf, unde le-au vorbit profesorul Sextil Pușcariu, locotenentul Dan și Ilie Lazăr, care le-a arătat situația din oraș și le-a cerut „ascultare și supunere”.

De teamă că în oraș a intrat armata română, bandele de ucraineni venite din Galiția, conduse de doi foști ofițeri din armata austriacă (Maier și Vorobetz) au stins luminile în tot orașul. Căruțe și călăreți ucraineni au început să alerge cu disperare, grăbiți, spre Sniatin, nu înainte de a mai fura ceea ce se putea. A doua zi, formațiunea militară comandată de Ilie Lazăr era singura forță armată din întreg orașul.

Ilie Lazăr, însoțit de fosta lui ordonanță Alexandru Iorga, a tras la hotelul din centru, numit «La Pajura Neagră» (Schwarzer Adler), aproape de locul unde erau cazați soldații săi. Acolo a primit vizitele mai multor români bucovineni: Isopescu-Grecul, V. Budnărescu, prof. Gheorghiu, dr. Lupu, prof. Procopovici, Tarangul, Hahon, Tarnevschi și mulți alții. La invitația prof. Gheorghiu, el s-a mutat acasă la acesta, unde a locuit pe timpul șederii în Cernăuți.

După ieșirea galițienilor din oraș, Ilie Lazăr însoțit de fruntași ai românilor bucovineni, s-au dus în grup la bătrânul Mitropolit Vladimir Repta, care i-a primit părintește, iar după ce au ieșit de la mitropolit au hotărât să preia «imperiul». Ilie Lazăr continuă astfel relatarea sa: „Într-o mașină ne-am urcat vreo cinci tineri și cu noi și fostul senator și primar de mai târziu al Cernăuților: Nicu Flondor. Eu, cu un steag-tricolor în mână, tot timpul eram călare pe motorul mașinii. În această formație ne-am dus la comandamentul jandarmeriei bucovinene din timpul războiului, generalul Fischer, căruia dl. Nicu Flondor i s-a adresat în limba germană, somându-l ca imediat să predea jandarmeria locotenentului Dan. De aici am plecat la poliție, unde am instalat pe un domn Tarangul, iar pe urmă ne-am dus la Tribunal, unde am instalat ca președinte pe un domn Ion Hahon. După aceste acțiuni rapide, eu și un tânăr ardelean cu numele Nicoară, de fel din Arad, ne-am urcat pe acoperișul Primăriei și am înfipt primul steag românesc tricolor, după 174 de ani. Ca primar am instalat pe un domn profesor preot Sandru. Întreaga populație românească a orașului care se găsea în fața primăriei aplauda și cânta cântece patriotice”.

Trupele ucrainene au părăsit orașul Cernăuți fără a trage un singur foc. Acesta s-au retras spre Galiția, iar uzurpatorii și susținătorii lor, care au impus regimul ucrainean, au abandonat puterea și au fugit din Cernăuți. Astfel, românul maramureșean Ilie Lazăr a ridicat primul steag românesc pe turnul Primăriei din Cernăuți.

În noaptea de 9/10 noiembrie 1918 armata română a început operațiunile militare pentru alungarea trupelor Puterilor Centrale de pe teritoriul țării, iar în 10 noiembrie 1918 a fost decretată mobilizarea generală a armatei. Cu mari eforturi au fost mobilizate Divizia 7 Infanterie și Divizia I Vânători, în total circa 90.000 de oameni (dacă se adaugă și efectivele Diviziei a 8-a, care acționa deja în Bucovina). Trupele celor două divizii au primit ordin să pătrundă simultan în Transilvania, Muntenia și Dobrogea.

Însă, în 11 noiembrie 1918, deci la o zi după ce armata română a trecut la ofensivă, la Compiègne, în Franța, a fost semnat Armistițiul dintre Puterile Antantei și Germania, în urma căruia au încetat ostilitățile pe toate fronturile. Germania a recunoscut, între altele, caducitatea Tratatului de pace de la București, fiind obligată, în același timp, să-și retragă armata din România. Astfel, în vreme ce Puterile europene implicate în războiul mondial se pregăteau să încheie pacea, România începea alt război, de apărare a României Mari.

În aceeași zi, 11 noiembrie 1918, trupele Diviziei 8 Infanterie comandate de generalul Iacob Zadik, au ajuns în orașul Cernăuți, eliberat de voluntarii ardeleni comandați de maramureșeanul Ilie Lazăr. În capul coloanei care mărșăluia în mod victorios era Detașamentul „Dragoș”, nume ce amintea de Dragoș descălecătorul.

Ilie Lazăr, prezent la intrarea trupelor armatei române, a consemnat că din toți banii „Kerenski” pe care-i avea din vânzarea grâului de la Dimidovca, a cumpărat toate florile din piața orașului, oferindu-le femeilor române din Cernăuți și rugându-le să bată cu flori armata română, a cărei intrare era așteptată.

Președintele Partidului Național Român, Iancu Flondor, a dat dispoziții ca „intelectualitatea orașului, în haine de sărbătoare, să-l primească în casa națională pe generalul comandant al armatei române”, iar corul Mitropoliei cânta în permanență cântece patriotice.

Văzând că armata română întârzie, după trei zile de așteptare, un grup de tineri, în frunte cu Nicu Flondor, s-au dus în întâmpinarea ei. Ilie Lazăr era tot timpul călare pe motorul automobilului, cu steagul în mână. La vreo 60 km distanță, într-o gară, au dat de generalul Iacob Zadik, comandantul Diviziei a 8-a, care ținea raport cu ofițerii. „Ne-am prezentat cu toții -avea să consemneze acesta -, i-am raportat situația din oraș și l-am rugat să-și facă intrarea deoarece populația de trei zile este în stradă și așteaptă”. După acest prim contact s-au întors, aducând răspunsul generalului. A patra zi a sosit în suburbia orașului, la Ceahor, Regimentul 29 Dorohoi, de sub comanda colonelului Gheorghiu, pe care Ilie Lazăr l-a găsit seara făcând planul intrării armatei în oraș. Alături de generalul Zadik era șeful de Stat major al diviziei, lt. colonelul Rovinaru, iar Ilie Lazăr mergea înaintea acestora. „Am trecut pe lângă primărie, pe care fâlfâia steagul tricolor, și ne-am oprit alături, în fața casei naționale. Când ne-am dat jos din mașină, generalul a fost bătut cu flori de către doamnele române, iar eu l-am ridicat pe umeri și în bătaia florilor l-am urcat sus la etaj, unde a fost primit de toți intelectualii în frunte cu Iancu Flondor, care, îmbrățișându-l, a început cam așa: «Dați-mi voie, domnule general, să ne îmbrățișăm ca doi frați care nu s-au văzut de 175 de ani…». Toți cei de față au manifestat călduros”.

Într-adevăr, autoritățile și locuitorii orașului au făcut ostașilor români o primire entuziastă. Generalul Iacob Zadik a fost primit la „Casa națională românească” de un imens public român, care l-a binecuvântat și l-a acoperit cu flori. În acel timp, trupele Detașamentului „Alexandru cel Bun” au trecut la nord de Prut pentru a face siguranța capitalei, iar detașamentul „Suceava” s-a regrupat ca rezervă la sud-vest de Cernăuți. Iancu Flondor s-a adresat comandantului trupelor române: „Domnule General! Ca președinte al Consiliului Național am datoria să binecuvântez falnica oaste română la intrarea ei în capitala Bucovinei, acestei țări care păstrează în sânul ei sfintele moaște ale marelui nostru Domn Ștefan. Suntem pe cale să întregim iarăși moștenirea lui -România Mare -, sufletul lui nemuritor este în mijlocul nostru. Dară nu este dat ființei omenești de a fixa în grai viu o astfel de simțire. Numai o rugăciune fără cuvinte, care se înalță la ceruri, îi poate corespunde întrucâtva. Domnule General! Dați-mi voie să binecuvântez așa cum o fac doi frați iubitori care după o lungă și dureroasă despărțire se întâlnesc spre a nu se mai despărți niciodată. O fac, deschizând brațele mele și strângându-vă la piept”.

În cuvântul de răspuns, generalul Iacob Zadika spus: „Onorați cetățeni ai Bucovinei! În urma dorinței Comitetului național bucovinean, M.S. Regele și România au răspuns chemării și au adus ajutorul Armatei Române, pentru ca liniștea acestei țări să nu fie turburată. Sosind, aduc salutul cu iubire frățească și, pot să spun, cu iubire de mamă al României libere către țara Bucovinei. În aceste momente, gândul meu se înalță către Dumnezeu și-l adresează mulțumirile României Mari că a scos sfânta dreptate la suprafață. Pentru despărțirea Bucovinei a trebuit să curgă sânge și să cadă un cap de Domn, pentru reîmpreunarea ei însă n-a curs nici un pic de sânge, căci s-a făcut totul prin vrednicia voastră și vrerea dreptății”. Apoi Iancu Flondor l-a strâns în brațe pe generalul Iacob Zadik, iar cei doi bărbați au stat îmbrățișați unul la pieptul altuia „ca doi frați iubitori care după o lungă și dureroasă despărțire se întâlnesc spre a nu se mai despărți niciodată”. 

Profesorul Nicolae Tcaciuc-Albu a surprins atmosfera din acea zi astfel: „Încă de dimineață, Palatul Național din Cernăuți era împodobit cu covoare naționale și cu drapele tricolor, fiind adunată multă lume românească, elevi, studenți, învățători, preoți, medici, funcționari, lucrători, comercianți, țărani, soldați, civili, femei și bărbați. (…) Cu toții strigau „Trăiască România!”, „Trăiască Regele!”, „Trăiască Tricolorul!”. Mulțimea (…) demonstra pe bulevardul principal al Cernăuților cântând „Pe-al nostru steag e scris Unire”, iar spre seară s-a încins Hora Unirii în Piața Mare”.

În 13 noiembrie 1918, la Belgrad a fost încheiat, de către generalul francez Louis Franchet d’Espèrey, fără să fie înștiințați românii, un armistițiu cu ungurii, prin care a fost fixat în mod arbitrar, cursul Mureșului ca linie de demarcație între trupele Aliate și armata ungară. Drept urmare, în acea zi, Marele Cartier General al armatei române (MCG) a decis începerea acțiunii de eliberare a Transilvaniei. Ostașii români au așteptat cu nerăbdare momentul intrării în luptă. De pildă, locotenentul Dumitru Zotta, din Regimentul 16 Infanterie Suceava-Fălticeni, nota: „Doi ani de așteptare ne încercaseră greu răbdarea. Ziua mult dorită se întrezărea că vine…Spre Ardeal. Vestea că plecăm la frontieră se răspândi ca fulgerul în tot satul. La ora unu, munții răsunau de ecoul puternic al semnalului de adunare și înaintare al corniștilor…Toată lumea era în adevărată sărbătoare”. Pentru această operațiune au fost desemnate Divizia 7 din Corpul 4 Armată, Diviziile 1 și 2 Vânători, Regimentul 7 Vânători, Regimentul de Vânători de Munte și o brigadă de Cavalerie. Intrarea în acțiune a trupelor române a fost grăbită de numeroasele solicitări și strigăte de deznădejde venite din partea fruntașilor românilor ardeleni, împotriva cărora autoritățile ungare au dezlănțuit o adevărată teroare.

În 14 noiembrie 1918, deci după cinci zile de la decretarea mobilizării, au fost date dispoziții ca avangarda Diviziei 7 să pătrundă în Transilvania și, alături de formațiile de grăniceri „să pună, fără întârziere, stăpânire pe calea ferată din valea Mureșului și Oltului superior, împiedicând distrugerea lucrărilor de artă”.

În proclamația către locuitori dată cu acel prilej, generalul Constantin Presan, șeful Marelui Cartier General a spus: „Români! Din Înaltul ordin al regelui Ferdinand I în urma chemării Comitetului (Consiliului, n.ns.) armata română a trecut Carpații pentru a desființa hotarele care se ridicau între noi, rupând în două trupul aceluiași neam. Pășind cu dragoste frățească pe pământul Transilvanei oștirea română vine, în numele unor sfinte drepturi naționale și omenești, pentru a garanta libertatea deplină a tuturora. Însuflețiți de aceste gânduri, asigurăm pe toți locuitorii pământului românesc, până la Tisa și Dunăre, fără deosebire de neam și lege, că vom păzi cu credință viața și avutul tuturora”.

Astfel, începând cu 20 noiembrie 1918 trupele române au străpuns trecătorile și au eliberat, oraș cu oraș și sat cu sat teritoriul Ardealului de la sud de linia Mureșului.

Avangarda Diviziei 1 Vânători a trecut peste vechea frontieră pe la Ghimeș-Palanca, punând stăpânire, în 26 noiembrie 1918, pe orașul Miercurea Ciuc. Trupele române au fost primite în liniște, chiar cu simpatie, inclusiv de autoritățile civile și populația din județele secuiești, speriate de spectrul generalizării anarhiei bolșevice.

După cum relevau primele rapoarte informative, prefectul județului Ciuc a publicat următorul anunț: «Sosesc armatele române; să fiți liniștiți, să-i primiți cu dragoste în casă.» Atitudinea populației secuiești a fost confirmată și de rapoartele informative ale Diviziei 7 Infanterie pe baza unor „informațiuni particulare”, din care reieșea că „populațiunea de pe valea Mureșului ne așteaptă cu bucurie (….)

Secretarul prefectului din C[s]ik-Szereda (rom. Miercurea Ciuc) a întâmpinat trupele, întrebând ”dacă s-a intrat în Transilvania cu voia Aliaților și ce doleanțe au trupele pentru hrană și încartiruire”. Din alte rapoarte informative reiese că „intrarea avangardei Diviziei 1 Vânători în CsikSzereda (Miercurea Ciuc) s-a făcut cu deosebit fast. Prefectul comitatului și primarul orașului au întâmpinat trupa la Prefectură cu cuvântări”.

În 27 noiembrie 1918 (miercuri), trupe ale Brigăzii 13 Infanterie din Divizia 7 Infanterie, comandate de colonelul Anton Gherescu au depășit frontiera pe la Prisecani-Tulgheș și s-au apropiat de comuna Toplița. Pentru întâmpinarea acestora la intrarea în comună, Consiliul Național Român l-a delegat pe studentul în filosofie la Universitatea din Budapesta Dumitru (Emilian) Antal, președintele Societății Studențești „Petru Maior” din Budapesta, originar din Toplița. După cum avea să mărturisească ulterior, el a fost fericit și emoționat că i-a fost dat să îndeplinească această „istorică însărcinare”.

În Toplița, înainte de a sosi „avanpostul” armatei române „nu mai era nici un soldat ungur. Plecaseră toți, cu tren blindat cu tot. Încercarea de a face să deraieze acest tren nu a reușit”.

După sosirea „avanpostului”, condus de un sublocotenent, Dumitru (Emilian) Antal, însoțit de câțiva români toplițeni a plecat călare la marginea comunei, să-l întâmpine pe colonelul Anton Gherescu. Însă, a avut o primă mare surpriză: „Nici n-am ieșit bine din piață și am și întâlnit soldați, dar în ce hal, cât de trudiți, dezbrăcați și murdari. Unul cu căciulă, altul cu cască, ori chipiu, bluze și mantale de toate felurile. Tot așa și încălțați și cu bocanci și cu cizme și cu opinci. Alături de căruțe mari cu cai rebegiți. Și cum veneau răzlețiți câte unu doi pe un drum de vreo 4 km dădeau impresia unei armate în jalnică retragere, cu care mergea spre biruință. Mă durea în suflet această înfățișare. Cât de departe era soldatul român real, de cel ideal ce mi-l făurise mintea mea că trebuie să vie să dezrobească Ardealul. Chipul ideal nu voia cu toată sforțarea mea să se depărteze de judecată, nu voia să se țină seama de suferințele mucenicești ce a trebuit să le îndure această armată timp de doi ani de zile. Înfrântă, ghemuită și flămânzită în mica Moldovă. Căutam chipul exterior al soldatului român ce mi-l făurise închipuirea și neaflându-l în haina exterioară, l-am aflat mult mai frumos în sufletul lui, în vitejia săvârșită în preajma Siretului, la Mărășești și Oituz, precum și la suferințele îndurate. Și deodată înseninat sufletește și în cel mai trudit și rău îmbrăcat am văzut chipul sfânt al adevăratului soldat român, al celui fără pereche în vitejie și răbdare”.

După 4 km. de drum, în care timp au făcut pe multe grupuri de privitori să aclame armata română, Dumitru (Emilian) Antal și însoțitorii săi l-au întâlnit pe colonelul Anton Gherescu, care venea însoțit de căpitanul Minișca, ce purta încă uniformă de husar unguresc. În numele celor care-l însoțeau, Dumitru (Emilian) Antal a rostit câteva cuvinte de bun venit. Însă, la puțin timp după intrarea în comună, acesta a avut altă surpriză: în piață a început, „în cântec de muzică militară, defilarea însuflețită a unei divizii întregi, cu ofițeri pe cai sprinteni, cu soldați uniform îmbrăcați, toți cu căști, pășind cu pasul soldatului român al cărui chip îl purtam în suflet. Nu-mi venea să cred ochilor și mă întrebam nedumerit de unde au ieșit toți aceștia, căci eu nu pe ei i-am întâlnit mergând, întru întâmpinarea comandantului lor! Și doar n-a trecut nici o jumătate de oră de atunci, când au avut timp să se pună la rând și apoi să defileze precum au defilat? Și fără să caut răspuns uimirii mele, alungată mi-a fost pentru totdeauna mâhnirea ce mi se așezase încâtva pe suflet la cea dintâi întâlnire a lor și din toată inima am însoțit cu urale defilarea, apoi am jucat cu veselie în hora ce s-a încins cât a fost piața de mare, în care era și bunica mea, femeie de 80 de ani. A fost cea dintâi horă înfrățită pe teritoriul României noi al cărei cetățean am devenit, împreună cu toți toplițenii, din acel sfânt și neuitat moment”.

În seara acelei zile, intelectualii din Toplița au oferit un banchet celor 60 de ofițeri ai Diviziei. Ocupat cu revizuirea unui apel adresat secuilor, avocatul Dumitru (Emilian) Antal a ajuns cam târziu la masă, iar potrivit obiceiului vechiului Regat, comandantul ajunsese la al treilea toast. „Cum vorbea într-o frumoasă limbă moldovenească, nici unul dintre ai noștri, eram toți cu dialect ardelenesc în vorbă, nu a îndrăznit să ia cuvântul. Pentru a salva situația, am primit învoirea fruntașilor să vorbesc eu. Când m-am sculat încă nu știam ce voi spune.

Entuziasmul și fericirea pentru România Mare simțeam că vor ști să-mi spună ce să vorbesc. A fost destul să încep, rostind agrăirea (formula de adresare -n.ns.) ca inspirație să dea graiul sufletului vreo 10 minute într-una. În cele ce le-am spus mi-am luat adio de la Ungaria. Ce am spus nu-mi mai pot reconstitui, știu doar că atât de la a doua minută au început aplauzele, apoi uralele, apoi toți s-au sculat în picioare continuând mai mult în salve de cuvinte decât în propoziții închegate. Am vorbit poate cum nu voi mai avea parte să vorbesc în viața mea, căci emoțiile avute atunci nu se mai pot repeta. Petrecerea a durat în același ton până dimineața, de o pomenesc și astăzi ofițerii cu care întâmplător și rar mă mai întâlnesc, spunându-mi „Ca în Toplița nu ne-am petrecut nicăieri”.

Rapoartele informative confirmau că „Avangarda Diviziei 7-a a fost primită cu entuziasm la Toplița. Ungurii ce se aflau în localitate au depus armele. Comunele din împrejurimi au trimis delegațiuni să salute armata română și să comunice că așteaptă și în comunele lor sosirea armatei române cu multă dragoste. Administratorul de plasă din Reghinul Săsesc s-a prezentat la Toplița, cerând instrucțiuni. În satele săsești sosirea armatei noastre nu e bine văzută. Se zice că sașii din Ditrău ar avea intențiunea de a se opune la dezarmare. În localitate s-a găsit un depozit de munițiuni, iar în gară câteva vagoane. S-a pus garda națională de pază”.

Efortul militar al fraților din Regat a fost susținut de hotărârea Congresului general al Bucovinei, care în 28 noiembrie 1918 a emis o rezoluție de unire necondiționată cu Regatul României: „Noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a Țării și fiind învestit singur cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

Din cei 100 de deputați aleși, români (74), germani (7) și polonezi (6) au votat pentru, în timp ce cei 13 deputați ucrainieni s-au retras înaintea votului final. Astfel, s-a petrecut, în fapt, reunirea Moldovei de nord, numită de austrieci Bucovina, care aparținuse de facto, prin ocupație militară, Imperiului Habsburgic (austriecilor) din anul 1774, iar „de jure”, prin mituirea dregătorilor otomani, în urma convenției dintre turci și austrieci semnată la 26 aprilie 1775 (st.v.).

În drumul lor spre inima Transilvaniei, ostașii Diviziei a 7-a s-au bucurat de o primire triumfală. Până în 29 noiembrie1918 a fost atins cursul râului Mureș, trupele române au pus stăpânire pe podul de peste calea ferată de la Târgu Mureș, iar cu ajutorul gărzilor naționale locale au controlat trecerea Mureșului.

În dimineața zilei de 30 noiembrie 1918, de-a lungul străzilor principale ale orașului Reghin, la instituții și în gară străluceau drapele tricolore. Orașul se pregătea de sărbătoare, iar delegații aleși, oameni în căruțe și călăreți se îndreptau spre Alba Iulia și soseau în gara din Reghin, veneau cu steaguri tricolore, cu tablele localităților și conducătorii lor. Erau români de prin satele Văii Gurghiului, Văii Beicii și Chiherului și din satele de pe câmpie, care așteptau să vină trenul de la Toplița, încărcat cu delegați, precum și trenul de la Ciceu și Corbu. După ce trenul respectiv s-a pus în mișcare spre Alba Iulia, la geamuri se vedea fluturând steaguri tricolore și se auzeau cântece cântece patriotice românești: „Deșteaptă-te, române”!, „Pe-al nostru steag e scris unire”, „Hora Unirii”. Pe la ora 11.00, în orașul Reghin a apărut prima patrulă a armatei române, sub comanda unui sublocotenent care a fost întâmpinat de I.Popescu, directorul băncii „Mureșana”. Ofițerul român a ajuns la Primărie și i-a comunicat subprimarului sas Emil Schuller că „Din acest moment armata română a pus stăpânire pe oraș și garantează ordinea și libertatea cetățenilor”. Subprimarul a urat bun venit celor sosiți, dând asigurări de tot concursul primăriei, iar prima măsură luată a fost înlocuirea gărzii maghiare din sediul Primăriei.

În 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Marea Adunare Națională, prezidată de marele patriot Gheorghe Pop de Băsești,a proclamat în fața a 100.000 de români, unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu România. Hotărârea a fost astfel formulată: „Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”.

Ordinea publică pe timpul desfășurării Adunării Naționale de la Alba Iulia a fost asigurată de unitățile militare aduse de Iuliu Maniu de la Viena. Rolul acestora a fost decisiv, în condițiile în care Iuliu Maniu a cerut armatei române să oprească înaintarea în Transilvania, pentru a asigura libertate deplină de decizie pentru românii ardeleni, în chestiunea Unirii cu România.

În aceeași zi de duminică, 1 decembrie 1918, regele Ferdinand I și Regina Maria s-au întors în triumf în capitala României întregite. El a fost numit de ziariștii români „Împlinitorul Moșiei”, afirmându-se că „Ferdinand I al României completează opera marilor Basarabi și Mușatini, continuată de în veci regretatul Carol I. Aceia au lărgit moșia: El o împlinește în tot cuprinsul ei cel adevărat!”. Suveranii României au ajuns cu trenul regal în gara Mogoșoaia unde au fost întâmpinați de generalul Henri Mathyas Berthelot și de generali români, englezi și francezi.

Sosirea Suveranilor în capitală a fost anunțată prin bătăia a 101 tunuri. Regele Ferdinand I, regina Maria, principele Nicolae însoțiți de generalul Henri Mathyas Berthelot au mers călare de-a lungul șoselei Kiseleff, urmați de generali și adjutanți. Principele Carol a intrat în oraș în fruntea regimentului său de vânători, iar principesele într-o trăsură trasă de patru cai. Pe șosea erau adunate trupele franceze, britanice și române în frunte cu Regimentul IV Roșiori, al cărui comandant onorific era regina Maria. La mijlocul drumului, Suveranii au fost întâmpinați de un sobor de preoți, primind din partea acestora binecuvântarea pentru revenirea acasă. În Piața Victoriei, Suveranii au fost primiți cu pâine și sare de către primarul ad-interim al Capitalei, C. Hălăceanu, alături de membrii guvernului, foști miniștri, corpul diplomatic și o parte din populația Bucureștilor.

Primarul Capitalei i-a întâmpinat pe Suverani cu un discurs emoționant de bun venit: „Cu emoțiune sfântă, poporul Capitalei salută pe iubiții săi suverani. El vede astăzi împlinite toate nădejdile ce l-au însuflețit în timpul grelelor sale suferințe și visurile -pe atunci atât de îndrăznețe -cu care și-a alinat amarul zilelor de robie. Dumnezeu a dăruit Majestăților Voastre și bucuria de a fi strâns laolaltă pe toți fiii neamului, îndeplinindu-i astfel speranțele, cu care s-a hrănit în cursul veacurilor“. Apoi i-a omagiat pe ostașii Armatei Române care „au făcut din piepturile lor pavăză la hotare“, dar și armatele aliate „care de patru ani se luptau pe toată întinderea globului împotriva celei mai îndrăznețe încercări de a sugruma libertatea lumii, poporul român le aduce omagiile și dragostea sa. Capitala României este mândră de a adăposti astăzi frumoasele și victorioasele armate ale civilizației“.

Ultima oprire a Suveranilor a fost în fața statuii lui Mihai Viteazul, unde aveau loc defilările de 10 Mai. Suveranii au privit apoi parada militară de pe Bulevardul Academiei, unde au defilat: Regimentul Vânători de munte, drapelele Corpurilor I, II, III, IV și V de armată și ale unităților nedivizionate, detașamente de basarabeni, bucovineni și ardeleni (ca reprezentanți ai luptătorilor din teritoriilor nou intrate în componența țării), apoi companii și regimente care s-au remarcat în lupte. Defilarea a fost încheiată de escorta regală și de trupe ale armatelor aliate franceze și engleze. A urmat apoi un „Te-Deum” la Mitropolie, unde Suveranii au asistat la o slujbă „scurtă și impunătoare“, iar la ieșirea din biserică generalul Eremia Grigorescu i-a înmânat regelui Ferdinand I bastonul de mareșal. Ideea a aparținut reginei Maria, iar regele a fost surprins plăcut de gestul generalilor săi.

În documentul care însoțea bastonul de mareșal, realizat după proiectul pictorului Costin Petrescu, se spunea: „Armata Ta prin mine, smerit sfetnic al Măriei Tale, Te roagă pe Tine, cel dintâi domn și stăpânitor de veci al tuturor pământurilor românești să primești ridicarea la cea mai înaltă treaptă ostășească, care în graiul marilor popoare, nouă prietene și sprijinitoare, se cheamă: Rang de Mareșal“.

De la Mitropolie familia regală a plecat spre Palatul Cotroceni, unde, cu mare emoție, regina Maria a intrat în vechea biserică, îngenunchind la mormântul ultimului său copil, principele Mircea, pe care trebuise să-l părăsească în noiembrie 1916. În curtea palatului Cotroceni, compania de onoare a prezentat drapelele armatei. Seara, de la ora 20.30 a avut loc la Palatul Regal un dineu de gală pentru 150 de invitați, la care au participat familia regală, generalul Henri Mathyas Berthelot, atașații militari Aliați, ofițeri superiori, Ion I.C. Brătianu, Iancu Flondor, delegați din Bucovina și Basarabia.

În cursul acestui dineu a sosit vestea că în Alba Iulia a fost proclamată în cursul zilei Unirea Transilvaniei cu România. În cuvântul său, regele Ferdinand I a spus: „Azi Mama România poate strânge pe toți copiii la sânul ei. Basarabia și Bucovina, cele două fiice răpite, s-au întors una după alta la casa părintească; iar Ardealul, frumosul leagăn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai Țărilor Românești, a votat astăzi la Alba Iulia Unirea cu Regatul Român. Salutând printre noi pe solii din țările românești, care ne-au adus din partea fraților lor aceste bune vești, să-mi fie îngăduit să aduc prinosul meu de adâncă și nepieritoare recunoștință poporului meu și tuturor bărbaților cu iubire de neam, care în patriotismul lor cald, cu sfatul lor chibzuit, cu voința nestrămutată, m-au ajutat pe mine și țara să putem înfăptui visul nostru secular…în această zi măreață, să unim glasurile noastre și să strigăm din adâncul sufletului: Trăiască scumpa noastră Românie, întregită și pururi nedespărțită!”.

„Marea Unire a românilor cu românii” în anul 1918 a constituit evenimentul cel mai măreț al istoriei României moderne. Aceasta a consfințit împlinirea dezideratului de unitate națională a băștinașilor din vatra vechii Dacii, fiind atât rodul gândirii elitelor politice și sociale, jertfei tinerilor și oamenilor maturi, conștienți de destinul neamului, cât și a voinței de nestrămutat a „poporului de jos” de refacere a moșiei în vatra străveche, roasă pe toate marginile de imperii hrăpărețe. În acele acțiuni politice a fost încorporată întreaga inteligență românească, dârzenia ostașului român, precum și spiritul de jertfă al neamului românesc.

Col. (r) dr. Aurel V. David