Dacă în perioada lui împăratului Caesar majoritatea legiunilor romane se găseau în Hispania și în Macedonia, după domnia de 41 de ani a lui Augustus, cele mai multe legiuni erau plasate pe malul sudic al Rhinului, al Dunării și pe malul vestic al Eufratului, împotriva germanilor, dacilor și parților.

Vom urmări în continuare mutarea legiunilor pe această frontieră cu scopul de a reliefa pericolul real și potențial pe care-l reprezentau pentru romani, germanii, dacii și parții. Analiza noastră se va fixa pentru perioada 9-102 e.n., adică de pe vremea lui Augustus până la începutul războaielor de cucerire a Daciei. Imperiul roman a avut în toată această perioadă nu număr constant de legiuni: 25.

După anul 9 e.n., pe frontiera Rhinului erau masate 9 legiuni, pe frontiera dunăreană existau 6 legiuni, iar în Orient, pe Eufrat, 4 legiuni. Pozițiile legiunilor se vor păstra neschimbate și pe vremea lui Tiberius: 9/5/4.

Catastrofala înfrângere a lui Varus i-a determinat pe romani să situeze pe frontiera Rhinului un număr dublu de legiuni in comparație cu frontiera dunăreană sau cu cea de pe Eufrat. Pe vremea lui Nero, numărul legiunilor din cele trei regiuni strategice pentru romani a fluctuat. Multe legiuni de pe linia Dunării au fost trimise temporar în Syria din cauza războaielor cu parții, după care au fost aduse din nou la bazele lor.

În anul 69, când legiunile au sprijinit succesiv trei comandanți la cârma imperiului roman – pretendenți care se luptă intre ei – se produce din nou o busculadă a legiunilor. Se ajunge ca pe linia Dunării să fie doar 4 legiuni, ceea ce dă ocazia dacilor să devasteze Moesia.

După impunerea lui Vespasian și a dinastiei flaviene la cârma imperiului, situația militară se stabilizează. Găsim aceleași principale amenințări la adresa imperiului ca și în vremea lui Augustus, cu o sensibilă creștere a interesului pentru frontiera dunăreană: 8 legiuni îndreptate împotriva germanilor, 7 legiuni contra dacilor (pe vremea lui Augustus erau doar 6) și 6 legiuni aflate în Syria, Iudeea și Cappadocia (pe frontiera orientală). Domițian și apoi Traian, prin mai multe războaie împotriva neamurilor germanice de la nord de Rhin (chatii, quazii, marcomanii, suebii, etc), reușesc temporar să stabilizeze frontiera și să mute mai multe legiuni de pe Rhin, pe Dunăre, pentru războaiele cu dacii.

Sub Domițian și Traian repartizarea legiunilor este diferită față de perioada Augustus-Vespasian, când principalul pericol era reprezentat de germanici. Cea mai mare amenințare pentru Domițian, Traian, dar și pentru următorii împărați o reprezentau dacii. Împotriva lor au fost masate 9 legiuni (cu 3 mai multe decât pe vremea lui Augustus).

 Al doilea pericol potențial îl reprezentau parții. Numărul legiunilor din Orient a crescut la 7, iar cele din Germania s-au redus la jumătate față de perioada anterioară.

Regele Decebalus, în cei 20 ani de domnie, a reușit să transforme regatul dacic în cel mai mare pericol pentru romani. Datorită ridicării regatului Daciei asupra tuturor regatelor din nordul Dunării, și datorită planului antiroman al lui Decebalus, romanii au fost nevoiți să-și maseze majoritatea legiunilor în fața frontierei dacice. Chiar și după ce regele Decebalus ”a fost izgonit din viață” (expresia aparține lui Plinius cel Tânăr), pericolul dacic pentru romani a rămas în continuare major.

După ”cucerirea” Daciei de către Traian, în loc ca numărul legiunilor de pe linia Dunării să scadă, el, dimpotrivă, l-a crescut. A fost adusă încă o legiune, din Pannonia, și mutată la Apulum. S-a ajuns astfel ca numărul legiunilor care urmau să lupte împotriva dacilor, după anul 120 e.n. să fie de 10. În perioada 120-170 e.n., pe frontiera Dunării și în Dacia au fost 10 legiuni. Împotriva parților, în Orient, au fost masate 8 legiuni, iar pe frontul din Germania au fost plasate doar 4 legiuni. În epoca Caesar-Augustus o legiune număra 5600 de militari. Pe vremea lui Hadrian numărul soldaților dintr-o legiune a ajuns la 7000, prin adăugarea unui corp de cavalerie. Așadar, cele 12 legiuni pe care Caesar le-a trimis la Apollonia, în vederea războiului cu dacii, programat pentru anu1 44 î.e.n., însumau 62.700 1egionari. Frontiera dunăreană, ce proteja imperiul roman împotriva atacurilor dacice avea pe timpul lui Hadrian 10 legiuni, însumând 70.000 de soldați profesioniști.

În ciuda cuceririi regatului dacic și a zonei cu uriașe bogății de sare, aur, argint și fier, armata dacilor liberi din afara provinciei romane Dacia nu s-a predat. Dimpotrivă, și-a intensificat atacurile împotriva imperiului roman. În perioada 106-270 e.n. pot fi documentate, pe baza mărturiilor romane, 30 de războaie dacice împotriva legionarilor și auxiliarilor din provinciile Dacia, Pannonia și Moesia. Dacia a fost eliberată încă de pe vremea lui Gallienus (anii 263-267 e.n.). Împăratul Aurelian, după anul 270 e.n., nu a făcut decât să ia o decizie la nivel oficial ”părăsind” Dacia. După anul 270, pe teritoriul Daciei se va forma o nouă coaliție militară alcătuită din geți și din goți care, în deceniile următoare vor devasta toate provinciile romane create de Augustus și de Tiberius. În cele din urmă geto-goții, conduși de prințul Alaric, au ajuns la Aquilea, apoi au pătruns în Italia și în anul 410 e.n. au cucerit Roma. După anul 86 e.n., când regele Decebalus l-a învins pe conducătorul armatelor romane, Cornelius Fuscus, și până în anul 410 e.n., majoritatea trupelor romane au fost plasate pe linia Dunării pentru a face față pericolului dacic. Căderea Romei nu s-a produs datorită acțiunilor directe ale lui Decebalus. Cucerirea a avut loc ca urmare a efectelor planului antiroman al lui Decebalus, ce a fost pus în aplicare, în mod continuu, deceniu după deceniu, din anul 86 e.n. până în anul 410 e.n

Dan Oltean

DAVELE DACILOR