Născut la Vinerea, la 17 octombrie 1854, dr. Ioan Mihu, personalitate proeminentă a Transilvaniei sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX a fost unul dintre cei mai aprigi susţinători ai emancipării politice, economice, sociale şi culturale a românilor ardeleni.

După definitivarea studiilor universitare la Graz, Viena şi Budapesta, obţinând titlul de doctor în drept, în anul 1883 se stabileşte la Orăştie, unde  deschide un cabinet de avocatură. Îşi desăvârşeşte cultura personală ,,însuşindu-şi cu mare uşurinţă de a vorbi limbile maghiară, germană, franceză, formându-se astfel ca, un tânăr manierat, ordonat şi înzestrat cu o distincţie spirituală şi morală, care-i face loc de acum, alături de cea mai aleasă elită a societăţii româneşti din Ardeal”.

Dr. Ioan Mihu a fost unul dintre cei mai activi militanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, mişcarea românească îşi găseşte în activitatea sa latura pragmatică, astfel că, începând din anul 1887 este ales în Comitetul de Conducere al Partidului Naţional Român până în anul 1907, fiind ales secretar al Conferinţelor Naţionale din anii 1887, 1890, 1892 şi 1894, participând activ la Mişcarea Memorandistă. El a iniţiat şi a consolidat curentul activist al mişcării româneşti din Ardealul aflat sub ocupaţia austro-ungară, pe fundamentarea doctrinei înnoitoare – atunci – a realizării emancipării românilor prin consolidarea clasei mijlocii, prin activism economic, cultural, social şi apoi, pe aceste baze solide, să se desfăşoare o luptă parlamentară încununată de succes.

Ideile sale, privite de unii conducători ai mişcării ardelene cu rezerve şi neîncredere, la început, s-au dovedit a fi calea justă realizării programului de la 1881, de câştigare a drepturilor naţionale. Astfel că, atunci, când Partidul Naţional Român a concluzionat că, în primul rând, printr-o dezvoltare economică a burgheziei româneşti din Ardeal se pot obţine drepturi politice egale cu ale conlocuitorilor din această provincie, în vara anului 1910, lui Mihu i se încredinţează de către fruntaşii politici români (Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida Voevod, Teodor Mihali) ducerea tratativelor cu guvernul maghiar reprezentat de către primul ministru, contele Károly Khuen – Héderváry şi ministrul de interne, contele István Tisza, în vederea unei împăcări între români şi maghiari. În acest scop, în 22 iunie 1910, dr. I. Mihu întocmeşte un memoriu pe care, cu acordul fruntaşilor români, îl înaintează în 23 septembrie 1910, părţii maghiare, la Geszt (domeniul familiei Tisza). După întoarcerea de la Geszt, Mihu îi invită la Vinerea, la 25 septembrie 1910, pe Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Aurel Vlad şi Valeriu Branişte pentru a-i informa despre convorbirile avute cu Tisza, fapt consemnat în  cartea „Spicuiri din gândurile mele” ca şi „Consfătuirea de la Vinerea”.

La 17 decembrie 1910,  regele Carol I, preocupat şi el de îmbunătăţirea relaţiilor româno – maghiare, pentru o cât mai bună informare, îl chemă într-o audienţă pe dr. Ioan Mihu, care i-a oferit un exemplar din memoriul înaintat guvernului maghiar. Întâlnirile şi discuţiile cu Ionel Brătianu, Take Ionescu, Titu Maiorescu, Nicu Filipescu, la Bucureşti, despre tratativele cu maghiarii, dovedesc raţionamentul corect al dr. Mihu, care s-a bazat în întreaga lui viaţă pe un postulat valabil şi astăzi: emanciparea românilor se realizează în primul rând prin mijloace economice şi culturale şi, în bună înţelegere cu naţionalităţile conlocuitoare.

Din conceptul general al politicii dr. Ioan Mihu se înţelege mai uşor cum acest fiu al localităţii Vinerea a ajuns o figură de frunte a mişcării politice româneşti din Transilvania de la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, apreciat unanim de contemporani ca deschizător de drum în lupta românilor ardeleni pentru drepturi naţionale.

Începând cu anul 1883, când se stabileşte la Orăştie, dr. Ioan Mihu pune bazele acelui curent de activism politic îmbrăcat în programul dezvoltării economice, a românilor din zonă, astfel că, Orăştia devine în scurt timp a cincea zonă de puternic românism în statul dualist austro-ungar şi a doua zona economică a românilor din Ardeal.

Lupta sa începe cu înfiinţarea „Băncii Ardeleana”, cu capital pur românesc, pe care o conduce efectiv până în anul 1905, sprijinind mişcarea economică a românilor din zonă. Astfel, dr. Ioan Mihu ni se dezvăluie pentru întâia oară ca făuritor de program economic în sens naţionalist.

Din poziţia şi funcţiile importante pe care le deţine în societatea românească din Ardeal :

  • director al băncii ,,Ardeleana’’ cu capital pur românesc, pe care o înfiinţează la Orăştie, în anul 1885 şi o conduce efectiv până în anul 1905;
  • preşedinte al comitetului parohial şi al „Societăţii de lectură a inteligenţei române din Orăştie şi jur”;
  • director al despărţământului IX ASTRA;
  • membru al Sinodului Arhiedecezan şi al Congresului naţional bisericesc;
  • asesor al Consistoriului Sibiu (în această postură trebuia să se ocupe permanent de problemele culturale, şcolare şi bisericeşti din ţinutul pe care î1 conducea);
  • preşedinte al Consiliului de Administraţie al Băncii „Albina” (cea mai mare bancă românească din Ardeal) pe care, datorită prestigiului său, o salvează de la faliment – 1917;
  • preşedinte al „Reuniunii Economice”, înfiinţată în anul 1897 cu scopul de a stimula progresul agricol, industrial şi comercial al românilor din zonă;
  • preşedinte al „Reuniunii de Înmormântare”, constituită în 1895;
  • preşedinte al „Clubului Cercual” al Partidului Naţional Român din Orăştie, varianta veche a unui club de afaceri din zilele noastre;
  • director al „Astrei” de la Orăştie, până în anul 1898;
  • director al „Astrei” de la Deva, din anul 1898;
  • preşedinte al „Societăţii pentru fondul de teatru român”, ales la Oraviţa în anul 1908, dr. Ioan Mihu sprijină neîncetat lupta românilor ardeleni pentru emanciparea socială, economică şi culturală, pentru consolidarea ideii de unitate naţională şi realizarea idealului naţional.

De asemenea a pus bazele şi a sprijinit material şi alte instituţii româneşti ale timpului, cum ar fi:

  • „Societatea de lectură”;
  • Tipografia „Minerva”;
  • Ziarul „Libertatea” din Orăştie, la 1 ianuarie 1902;
  • „Casa Naţională” din Orăştie, ca un „Ateneu” provincial;
  • Atelierul de Ţesături româneşti.

De numele dr. Mihu se leagă două mari realizări ale teatrului românesc din Ardeal: modificarea statutelor şi crearea unui fond destinat a premia şi publica piese originale româneşti şi „colecţiuni de muzică populară românească”, în acest scop făcând o donaţie de 10.000 de coroane. În anul 1910 creează printr-o donaţie de 25.000 de coroane „Fondul ziariştilor români”, conştient de rolul hotărâtor al presei, alături de teatru şi de alte acţiuni culturale pentru întărirea ideii de unitate naţională.

A susţinut necontenit cele două biserici şi protopopiate româneşti, Şcoala bisericii româneşti din Orăştie şi majoritatea marilor instituţii culturale, sociale sau filantropice de pe întreg teritoriul locuit de români, a acordat  anual, ajutoare pentru Societatea  Academică ,,România Jună ”, şi pentru şcolile din Vinerea, Romoşel, Căstău şi Binţinţi (Aurel Vlaicu).

În preajma Marii Uniri, în 5 noiembrie 1918, redactează un document-program intitulat „Un crâmpei de gânduri în preajma Adunării Naţionale de la Alba Iulia”, un plan de acţiune bine gândit, care în linii mari şi în multe din amănuntele sale, s-a pus în practică după Marea Unire. Mihu spunea că „orice suflare românească trebuie să fie trup şi suflet pentru unirea Românilor într-un stat unitar”. Participând la Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, ca delegat al cercului electoral Orăştie, a fost ales membru al Marelui Sfat Naţional Român.

După Marea Unire este solicitat pentru sugestii şi colaborare de către conducătorii Regatului României în anii 1918, 1919, 1920. Ca o recunoaştere a meritelor sale deosebite în sprijinul emancipării sociale, culturale, economice şi politice a românilor ardeleni care şi-a dedicat întreaga viaţă şi avere în lupta pentru libertatea şi independenţa lor, i sa oferit candidatura pentru Parlamentul României – în 1919, prin Iuliu Maniu şi un portofoliu ministerial în guvernul României – în 1921, prin Ion I.C. Brătianu. Lupta sa pentru libertatea şi unitatea naţională, a fost unanim apreciată de către toate personalităţile vremii. Astfel ca, o recunoaştere a intensei şi energicei sale activităţi în consolidarea unităţii şi dezvoltării românilor, regele Ferdinand I îl decorează cu Ordinul ,,Coroana României” în grad de Mare Cruce (cel mai mare grad).

Dr. Ioan Mihu s-a stins din viaţă la 2 iulie 1927 şi a lăsat prin testament cea mai mare parte a averii Mitropoliei din Sibiu pentru înfiinţarea unor şcoli agricole, şcoli de meserii, acordarea unor burse studenţeşti şi susţinerea bisericilor româneşti din Transilvania.

Acum, la 100 de ani de la Marea Unire, se speră ca, acţiunile necesare transformării fostei locuinţe a dr. Ioan Mihu într-o modernă Casă Memorială care să pună în valoare personalitatea acestui remarcabil luptător pentru drepturile românilor transilvăneni, să se intensifice astfel ca, dorinţa lui de ,,a întocmi o gospodărie model” pe moşia sa rămasă neexpropriată, deziderat exprimat prin Testamentul din 25 august 1905 şi prin Codicilul din 15 iunie 1923, să fie împlinită cât mai curând.

Ing. Dorin DAVID

Preşedinte Societatea Culturală „Vinereana”