Domnitorul Țării Românești – Constantin Brâncoveanu – s-a născut la data de 15 august 1654 în ținutul Romanați, satul Brâncoveni, provenind după mamă dintr-o familie importantă de boieri, ai Cantacuzinilor.

Constantin Brâncoveanu provenea din același neam al „Basarabeștilor” întemeietori de țară. Datorită calităților sale intelectuale și morale deosebite, înainte de a urca pe tronul Țării Românești a ocupat diferite funcții importante, de mare logofăt în Divanul domnitorului Duca Vodă, precum și a lui Șerban Cantacuzino.

Constantin Brâncoveanu nu și-a dorit să ajungă la domnie. La insistențele boierilor și a promisiunilor de a fi sprijinit la domnie cu devotament de către aceștia, Constantin Brâncoveanu a acceptat urcarea pe tronul Țării Românești, la vârsta de 34 de ani, în anul 1688, imediat după moartea lui Șerban Cantacuzino care l-a dorit și i-a lăsat „pecetea” domnească. În aceste împrejurări, afirmațiile domnitorului sunt concludente: „Domnia aceasta, eu nu o pohtesc, ca să-mi înmulțesc grijile și nevoile… în vremi ca acestea turburate, înconjurați de oști de vrășmași”.

Constantin Brâncoveanu (n. 15 august 1654 – d. 15 august 1714) a fost domnul Țării Românești între anii 1688-1714, fiind printre cei mai importanți domnitori ai Țării Românești, situându-se ca durată de timp în domnie, după Mircea cel Bătrân (32 ani).

Din căsătoria cu Marica, nepoată de domn, a avut 11 copii – patru băieți: Constantin, Ștefan, Radu și Matei și șapte fete: Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda. Datorită calităților diplomatice, a reușit în lunga sa domnie de 24 de ani să mențină țara în stare de pace, purtând doar o singură bătălie, în august 1690 alături de turci și „curuții” lui E. Thokoly, la Zărnești-Tohan când au înfrânt pe austrieci, iar comandantul acestora – Heissler, a fost luat prizonier.

Marele istoric N. Iorga l-a caracterizat astfel: „… Osândit să nu facă politica armelor, Constantin Brâncoveanu a făcut în schimb marea politică a culturii.” Meritul este cu atât mai mare, dacă ținem seama de poziția geografică a Țărilor Românești așezate între cele trei mari imperii războinice și “hrăpărețe” (Imperiul Habsburgic, Otoman și Rusesc) care în decursul istoriei și până în zilele noastre, nu ne-au cruțat deloc. Același mare istoric N. Iorga afirma: „când nordul a vrut să meargă spre sud, când occidentul a vrut să se atingă de răsărit, aici s-au întâlnit, iar parte din dramele, greutățile și consecințele războaielor au fost suportate de neamul românesc, cu urmări dramatice prin pierderea de vieți omenești, distrugerea economiei, inclusiv prin jafuri teritoriale, unele menținându-se până astăzi.”

Relațiile diplomatice ale domnitorului Constantin Brâncoveanu cu Franța, Rusia, Anglia, Austria, Turcia, Suedia etc. au fost valoroase până către sfârșitul domniei, având în vedere mai ales personalitatea conducătorilor acestor țări din perioada respectivă (Ludovic al XIV-lea – Franța, Petru cel Mare – Rusia, Carol al II-lea – Suedia etc.). Importanța acestor relații diplomatice, a stat în atenția multor specialiști și istorici printre care amintim pe istoricul Virgil Cândea, cu lucrarea „Diplomația românească sub Constantin Brâncoveanu”, de asemenea în lucrarea „Politica externă și diplomația lui Constantin Brâncoveanu” prin care descrie activitatea diplomatică de la curtea domnitorului.

Prin tratativele diplomatice cu Poarta, domnitorul intenționa să pună domn în Moldova pe ginerele său Constantin, acțiune, care dacă ar fi reușit ar fi constituit primul pas spre unitatea națională a neamului românesc. Relații intense și speciale au fost permanent cu Moldova și Transilvania din partea Țării Românești.

Constantin Brâncoveanu după ce a ajuns domnul Țării Românești, a fost considerat patronul Mitropoliei Ardealului, iar după ce a încheiat pactul de amiciție cu împăratul Leopold I a obținut titlul de Principe al Imperiului.

O situație deosebită din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu a constituit-o fiscalitatea mereu ridicată determinată de pretențiile și impunerii de haraciu – din partea sultanului de la Înalta Poartă. Situația s-a accentuat mai ales după anul 1703, când domnitorul a trecut prin momente critice, determinate de prezentarea la Înalta Poartă pentru reconfirmarea domniei, concomitent cu mărirea haraciului care la porunca sultanului Ahmed al III-lea pentru Țara Românească a ajuns la 141.000 groși.

Destăinuirea stolnicului Constantin Cantacuzino despre prezentarea lui Constantin Brâncoveanu la Înalta Poartă a fost cutremurătoare: „mai bine aș dori să mor cerșind o bucată de pâine în pământ creștinesc, decât să mai trec o dată Dunărea spre a merge la Țarigrad”.

Constantin Brâncoveanu în întreaga sa activitate s-a remarcat în ceea ce privește învățământul, cultura, artele și în special în apărarea credinței neamului românesc – ortodoxia – având un sprijin substanțial din partea mitropolitului Ungrovlahiei – Teodosie (1679-1708) și a renumitului Antim Ivireanul (1708-1716).

În perioada 1694-1695 a înființat Academia de la Sf. Sava care a devenit una dintre cele mai importante instituții de învățământ din această parte a Europei.

După ce în perioada 1698-1699 a construit la Potlogi-Dâmbovița un palat cunoscut prin frumusețea dată de armonia și bogăția decorului, Constantin Brâncoveanu, în anul 1702, a construit la Mogoșoaia un alt palat de reședință, care după specialiști reprezintă monumentul de vârf al arhitecturii brâncovenești.

Legăturile românilor din Transilvania cu cei din Țara Românească și Moldova, au existat din cele mai vechi timpuri și ele s-au bazat în special pe relațiile credinței strămoșești – care au dăinuit între biserica ortodoxă din Principatele Române și Transilvania, precum și din partea domnitorilor respectivi.

Exemplele menționate mai jos sunt cât se poate de convingătoare:

  • Episcopia Vadului (jud. Cluj) a fost întemeiată la sfârșitul sec. XV-lea, de către vestitul voievod al Moldovei, Ștefan cel Mare;
  • Cu ajutorul domnitorului Țării Românești, Neagoe Basarab, s-a zidit biserica „Sf. Nicolae” din Brașov;
  • Mutarea scaunului mitropoliei Transilvaniei la Geoagiu-Alba s-a realizat cu ajutorul domnitorilor din Țara Românească;
  • Mihai Viteazul împreună cu mitropolitul Ioan de Prislop a construit noua clădire a Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului care a fost ridicată la rang de Arhiepiscopie a Ardealului, subordonând-o Târgoviștei, în condițiile istorice existente în anul 1597;
  • La Ocna Sibiului, Mihai Viteazul, după victoria de la Șelimbăr, din anul 1599, obținută după înfrângerea lui Andrei Bathory, a construit o biserică cu hramul „Sfinții Mihail și Gavril”, care ulterior a fost distrusă de turci. După 100 de ani pe ruinele rămase, C. Brâncoveanu a înălțat o altă biserică ortodoxă la Ocna Sibiului;
  • Domnitorul Constantin Brâncoveanu în anul 1698 a construit biserica „Sfântul Nicolae” în orașul Făgăraș. Unele caracteristici de construcție de la această biserică din Făgăraș au fost utilizate și la clădirile unor biserici ortodoxe din județul Alba, printre care la biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Lipovenii Bălgradului unde în anul 1761 (14/18 febr.) a avut loc importantul Sinod Național Bisericesc în perioada de vârf a mișcării călugărului Sofronie, de apărare a credinței străbune – ortodoxia;
Biserica Sf. Nicolae din Fagaras
  • La Sâmbăta de Sus, Constantin Brâncoveanu, pe o veche așezare a unei mănăstiri, întemeiată de Preda Brâncoveanu, la finele sec. 17-lea (1696-1698) a înlocuit biserica de lemn cu una de zid. La cererea administrației catolice, în anul 1785 a fost distrusă de generalul Preiss;
Manastirea Sambata de Sus
  • Mitropoliții Țării Românești au fost împuterniciți de Patriarhia de la Constantinopol de a hirotoni mitropoliții din Ardeal (Ghenadie I, Ghenadie II, Ilie Iorest, Sava Brancovici, Iosif din Pischinți – Orăștie, Varlaam, Teofil și Atanasie). De asemenea erau hirotoniți preoții ortodocși în Țara Românească.

Atenția Curții de la Viena în privința acestor acțiuni rezultă și din informările episcopilor gr. catolici. Informarea scrisă a episcopului gr. catolic Petru Pavel Aaron (trădătorul Episcopului greco-catolic Inocenție Micu Klein), către împărat, prin care arăta că cca. 400 preoți ortodocși au fost hirotoniți în Țara Românească, este edificatoare. Din cele două principate au venit călugări care s-au așezat la mănăstirile din Ardeal, mai ales în sec. 18-lea pentru a sprijini credința neamului românesc, care se afla în condiții deosebit de grele.

Constantin Brâncoveanu, împreună cu mitropolitul Teodosie, în acțiunea de sprijinire a Tipografiei Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului și a Țării Ardealului, a trimis la Alba Iulia pe meșterul tipograf Mihai Ștefan (Istvanovici) școlit de renumitul Antim Ivireanul la Mănăstirea Snagov.

Mihai Ștefan era ardelean de origine, fiul renumitului tipograf Ștefan, care a tipărit la Alba Iulia în anul 1648 „Noul Testament de la Bălgrad” și care a revigorat activitatea tipografiei mitropoliei.

În anul 1699 s-a tipărit la Alba Iulia două cărți deosebit de importante pentru nevoile românilor, Kiriacodromionul și Bucoavna, ambele în limba română. Bucovna de la Bălgrad a fost primul abecedar care a stat la baza învățământului românesc din Transilvania. Chiriacodromionul reprezintă reeditarea Cazaniei lui Varlaam cu unele completări, fiind tipărit în perioada 1 martie – 20 dec. 1699.

Contribuția lui Constantin Brâncoveanu la realizarea acestei lucrări importante rezultă din prefața acesteia: „… însă ajutoriu nelipsind și de la prea luminatul și înălțatul biruitor al toatei Ungrovalahii Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voevod, care nu cu puțin s-au arătat (și pururi ea se arată) luminator al credinței pravoslavnice, întărind-o cu Dumnezeieștile cărți, în tot chipul tipărindu-le; care fiind patronosul adevărat al sfintei Mitropolii de aici și tuturor celor ce se năzuiesc sub a mării sale, nici sfinții tale (lui Atanasie) nu ți-au trecut cererea, ce după pohta Sfinții Tale și a cinstitului sobor. Neîntâmplându-se de această data neamului nostru rumânesc, aici în Ardeal, meșter pentru lucrul tipografiei, Măria-Sa la trimis pe Mihai Istavanovici”.

În același timp cărțile bisericești tipărite în Țara Românească și Moldova, au ajuns la bisericile și mănăstirile din Ardeal, pe lângă meșterii și zugravii de biserici.

Constantin Brâncoveanu în toată perioada de domnie s-a străduit să sprijine și să demonstreze prin acțiunile realizate, unitatea de neam și credință a neamului românesc, de pe teritoriul Daciei Mari așa cum o susținea și geniul poeziei românești Mihai Eminescu.

După marea trădare de la Alba Iulia din 7 oct. 1698, a credinței străbune a neamului românesc, Mitropolitul Ortodox al Bălgradului și Arhiepiscop al Ardealului, Atanasie Anghel a devenit episcop greco-catolic/unit.

De la această dată a început calvarul românilor din Ardeal, care timp de peste 300 de ani, au trebuit să reziste catolicizării, cu consecințele deosebit de grele, mai ales prin acțiunile de deznaționalizare și a maghiarizării românilor, prin biserică și școli, bine organizate cu ajutorul iezuiților, conduși de stăpânirea austro-ungară (1700-1918).

După trecerea Ardealului sub stăpânirea habsburgilor, românii ortodocși, au fost alungați din Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului și Arhiepiscopia Ardealului, construită de primul unificator al neamului nostru, Mihai Viteazul, iar la data de 25 iunie 1701 Atanasie Anghel a fost instalat episcop greco-catolic în mitropolia respectivă „fiind de față mari dignitari catolici maghiari”.

Constantin Brâncoveanu și fiii săi. (stampă contemporană)

La fel au procedat greco-catolicii și la Făgăraș unde credincioșii români ortodocși au fost alungați din Biserica Sf. Nicolae construită de domnitorul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, și au instalat la 17 august 1723 pe episcopul gr. catolic Ioan Giurgiu de Patak. O coincidență dureroasă, când din cele două biserici ortodoxe de la Alba Iulia și Făgăraș, construite de cei mai importanți domnitori ai Țării Românești – Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, credincioșii români au fost izgoniți, fiind luate de greco-catolici, cu ajutorul iezuiților și a autorităților maghiare, împreună cu proprietățile respective.

Actele de danie anuale de 6000 aspri stabilite inițial de Mihai Viteazul și urmașilor săi la domnie, pentru a sprijinii Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului și Arhiepiscopia Ardealului „pentru că o știm pre această Sfântă Mitropolie că se învăluiește ca o corabie în mijlocul valurilor mării fiind între multe feluri de eretici și se năpăstuiesc de la dânșii în multe chipuri (variante)” s-au realizat în perioada de peste 100 de ani (sec. XVII) de la domnia lui Mihai Viteazul la cea inclusiv a lui Constantin Brâncoveanu.

Întrucât perioada între 7 oct. 1698 – 15 iunie 1700 cu privire la unele înțelegeri ale lui Atanasie Anghel, referitor la uniație au trenat, Constantin Brâncoveanu a intervenit cu un act de danie, deosebit, prin Moșia personală de la Merișani din Argeș la data de 15 iunie 1700. Moșia de la Merișani a fost dăruită suplimentar lui Atanasie Anghel în speranța că se va răzgândi să părăsească credința străbună.

Demersurile respective i-au fost prezentate de reprezentantul său care se afla la Alba Iulia, Ladislau Teodor Dindar (1695-1714), care a avut un rol important privind păstrarea credinței strămoșești – ortodoxia, românilor din Ardeal.

Atenția și preocupările lui Constantin Brâncoveanu pentru păstrarea credinței străbune, în perioadele cele mai grele de la sfârșitul sec. al 17-lea și începutul celui de al 18-lea au fost evidente.

 Începând din perioada anilor 1704-1705, relațiile domnitorului Constantin Brâncoveanu, cu boierii familiei Cantacuzino s-au deteriorat, iar tensiunea a devenit maximă în anul 1711. Intrigile unor familii boierești, trădările altora, inclusiv a unor diplomați străini de la Constantinopol, au contribuit la mazilirea domnitorului creștin, Constantin Brâncoveanu, după 26 ani de domnie, deși „Poarta” în anul 1699 i-a acordat domnia pe viață.

Sultanul Ahmed al III-lea l-a trimis pe Mustafa Aga cu o escortă la data de 24 martie 1714 la Constantin Brâncoveanu pentru al anunța că a fost mazilit de „Poartă”, arestându-l. Împreună cu întreaga familie și vistiernicul Ianache Văcărescu, Constantin Brâncoveanu, au fost întemnițați în sumbra închisoare Yedi.Kule/Edicule (cele 7 turnuri) în turnul cel mare numit Groapa Sângelui.

O dată cu arestarea lui Constantin Brâncoveanu, Mustafa Aga a jefuit toate bunurile de valoare, apreciate la 12000 galbeni, inclusiv un imens tezaur de obiecte de argint și alte valori pe care le-a predat sultanului, Ahmed al III-lea.

În perioada de întemnițare, de peste 4 luni (martie 1714 – 15 august 1714) Brâncovenii au fost supuși unor torturi cumplite (întinderea pe roată, strângerea capului cu un cerc de metal, arderea cu fierul înroșit, înțeparea mâinilor și a picioarelor etc.) pentru a ceda și accepta impunerile sultanului. La toți li s-a oferit viața în schimbul de a se lepăda de credința creștină și a trece la mahomedanism. Constantin Brâncoveanu a rămas neclintit în credința lui față de Hristos și de țară, afirmând, după secretarul său Antonio Maria del Chiaro:

„Împărate, averea mea, cât a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea creștină nu mă las. În ea m-am născut și am trăit, în ea vreau să mor. Pământul țării mele l-am, umplut cu biserici creștinești și acum la bătrânețe, să mă închin în geamiile voastre turcești? Nu, împărate! Moșia mi-am apărat, credința mi-am păzit, în credința mea vreau să închid ochii, eu și feciorii mei.”

Apoi și-a încurajat fii astfel:

„Fiilor, aveți curaj, am pierdut tot ce aveam pe lumea această pământească, nu ne-au rămas decât sufletele, să nu le pierdem și pe ele, ci să le aducem curate în fața Mântuitorului nostru Isus Hristos, să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru.”

Secretarul său, Antonio Maria Del Chiaro a avut un rol deosebit asupra domnitorului Constantin Brâncoveanu până a fost ucis.

În dimineața zilei de 15 august 1714 domnitorul Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei, sfetnicul și ginerele său Ianache Văcărescu, pentru a fi umiliți cât mai mult, îmbrăcați sumar doar în cămașă și indispensabili, cu lanțuri la mâini și picioare, cu sângele șiroind din răni au fost scoși din închisoare și duși pe jos în piața Yoli-Kiosk (Chioșcul Mării) unde au fost executați toți prin decapitare. Trupurile au fost aruncate în Bosfor, iar capetele au fost înfipte în pari și așezate la porțile orașului.

Despre modul de desfășurare a acestui masacru unic în felul său, avem posibilitatea de a readuce în pagină scrisoarea ambasadorului Andrea Memnop (care a participat la acest „spectacol înfiorător”) către Dogele Veneției Plenipotențiarul venețian la Țarigrad. Andrea Memno, a fost de față, în dimineața lui 15 august 1714, la execuția lui CB Vodă și a membrilor familiei sale, uciși din porunca sultanului Ahmed.

În scrisoarea către dogele Veneției, plenipotențiarul său raportează astfel:

 „Duminică, 15 august, de dimineața, s-au tăiat capetele bătrânului principe al Valahiei și ale tuturor fiilor lui, precum și cel al unui boier care-i era vistier. Iată cum s-a făcut: încă de dimineață, sultanul Ahmed s-a urcat într-un caic împărătesc și a venit la seraiul zis foișorul lui Ialilaiacos, pe Canalul Mării Negre, în fața căruia era o piață unde l-au adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei 4 băieți ai lui și pe vistiernicul Văcărescu. I-au pus în genunchi unul lângă altul, la oarecare depărtare. Un gîde le-a scos căciulile din cap și sultanul i-a mustrat, făcându-i haini. Apoi le-a dat voie să facă o scurtă rugăciune. Înainte de a se ridica securea deasupra capetelor, au fost întrebați dacă vor să se facă turci. Dacă vor accepta, atunci vor fi iertați. Glasul cel înăbușit de credință al Brâncoveanului a răsunat și a zis, înspăimântat de această insultă: „Fiii mei! Iată, toate avuțiile și tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem, însă, sufletele! Stați tari și bărbătește, dragii mei, și nu băgați în seamă moartea! Priviți la Cristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și ce moarte de ocară a avut! Credeți tare în aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătinați în credința cea pravoslavnică pentru viața și lumea aceasta”. La aceste cuvinte, Ahmed s-a făcut ca un leu turbat și a poruncit să li se taie capetele. Gâdele înfiorător a ridicat securea, și capul marelui vistiernic Ianache Văcărescu s-a rostogolit pe pământ. Apoi, a început cu uciderea copiilor luându-l pe cel mai mare. Când gâdele a ridicat securea la capul celui mai tânăr dintre copii, Beizadea Mateiaș, de numai 12 ani, acesta s-a îngrozit de spaimă. Sărmanul copilaș, văzând atâta sânge de la frații lui și de la Văcărescu, s-a rugat de sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele său, Domnul Brâncoveanu, al cărui cap a căzut la urmă, l-a înfruntat pe fiul său și i-a zis: „Mai bine să mori în legea creștinească, decât să te faci păgân, lepădândute de Isus Cristos, pentru a trăi câțiva ani mai mult pe pământ”. Copilașul a ascultat, a ridicat capul și cu glas îngeresc i-a zis gâdelui: „Vreau să mor creștin! Lovește!”. La urmă, fu ucis și Brâncoveanu!

O, Doamne, Doamne, pana îmi tremură când vă descriu execuția pe care am văzut-o și mă întreb: putut-a fi de față cineva și să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Meteiaș, tânăr, tinerel, rostogolindu-se pe jos lângă capul părintelui său, care se apropiase de cel al copilului, părând a-l îmbrățișa?

Gâdele, stropit cu sânge creștinesc, l-a salutat pe sultanul Ahmed, și s-a retras. Sultanul, însoțit de plenipotențiarii Germaniei, Rusiei, Angliei, s-a ridicat să plece.

Văzându-ne cu ochii înlăcrimați, sultanul a spus că regretă acum ceea ce a făcut.

Andrea Memno ambasadorul Veneției la Constantinopol”

Pentru a da amploare acestui spectacol criminal și diavolesc, au fost invitați și au asistat la decapitarea românilor Brâncoveni, diplomații țărilor celor mai puternice și creștine din Europa: Franța, Anglia, Germania, Rusia. Ziua de 15 august 1714 stabilită pentru acest spectacol nu a fost întâmplătoare. La această dată creștinii în general sărbătoreau praznicul „Adormirea Maicii Domnului” fiind și ziua onomastică a soției domnitorului Constantin Brâncoveanu, Marica.

În același timp, la aceiași dată 15 august domnitorul a împlinit 60 de ani.

Oare cum a fost posibil ca reprezentanții – diplomați – ai celor mai puternice și creștine țări ale Europei să accepte și să asiste la decapitarea unor creștini, semeni de ai lor?!

Trupurile au fost aruncate în apele Bosforului, de unde câțiva pescari creștini le-au recuperat și au fost îngropate la o bisericuță din insula Halchi pe care domnitorul Constantin Brâncoveanu, anterior a sprijinit-o cu bani.

Doamna Marica Brâncoveanu, împreună cu domnița Bălașa cu mari riscuri și greutăți, în anul 1720 a adus osemintele domnitorului din insula Halchi și le-a înmormântat la Biserica „Sf. Gheorghe-Nou” din București, care a fost ctitorită de familia Brâncovenilor în anii 1705- 1707.

La inițiativa Patriarhului Teoctist, Biserica Ortodoxă Română, la data de 20 iunie 1992, ia canonizat pe Martirii Brâncoveni.

În zilele de 15-16 august 1992, au avut loc ceremoniile de proclamare a canonizării Sfinților Martiri Brâncoveni la București și la Mănăstirea Hurezi (construită în anul 1693 de domnitorul Constantin Brâncoveanu) la care a participat membrii Sfântului Sinod și mii de credincioși. Ziua de pomenire a martirilor s-a fixat 16 august pentru a nu coincide cu praznicul Adormirea Maicii Domnului (15 august).

Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai importanți domnitori ai Țării Românești, un mare ctitor de cultură și de lăcașuri sfinte, o personalitate de seamă în ceea ce privește apărarea și păstrarea credinței străbune a neamului românesc – ortodoxia. A fost singurul domnitor român, care a preferat să fie ucis împreună cu fii și ginerele său decât să-și piardă credința creștină – ortodoxia.

Cunoscându-se cu adevărat, toate acțiunile desfășurate și realizate de Constantin Brâncoveanu pentru Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului și Arhiepiscopia Țării Ardealului și a credincioșilor săi, am propus conducerii Arhiepiscopiei Ortodoxă Română a Alba Iuliei, să analizeze posibilitatea realizării unui bust a Sfântului Constantin Brâncoveanu, care era predestinat să fie amplasat în curtea Catedralei și sfințit la data de 16 august 2014 când se împlinea comemorarea a 300 de ani de la martiriul respectiv. Prin această realizare, speram că vom avea posibilitatea de a demonstra lumii creștine din țară și de peste hotare că neamul românesc și mai ales enoriașii români din Alba Iulia păstoriți de Arhiepiscopia Ortodoxe Română de Alba Iulia, nu uită, recunosc și respectă personalitățile românești care s-au sacrificat pentru credința străbună și unitatea neamului românesc.

Istoricul N. Iorga susținea despre domnitorul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, faptul că: „Nu greșelile politice i-a adus mazilirea și decapitarea, ci intrigile unor boieri și a unor străini de neamul românesc”.

Despre Constantin Brâncoveanu, Andrei Busuoiceanu afirma că, în viziunea istoriografiei române și străine, este prezent în cinci ipostaze: martir, diplomat, precursorul politicei de reforme din secolul XVIII, patron cultural și reprezentant tipic al sensibilității baroce.

Activitatea bogată și importantă a domnitorului Constantin Brâncoveanu în cei 26 de ani de domnie în Țara Românească, a fost cercetată și redată istoriografiei noastre din partea istoricilor și specialiștilor de renume, printre care amintim: N. Iorga, Hurmuzachi, A.D. Xenopol, P. Hașdeu, Dan Berindei, R. Teodorescu, Florin Constantiniu, N. Stoicescu, Virgil Cândea, Radu Greceanu, Andrei Busuiocescu, Paul Cernovodeanu, Anca Vasiliu, Constantin Râmniceanu, V. Papahagi, George Potra, etc.

Secolul al XVIII-lea de la început a fost nefast pentru întreg neamul românesc: Transilvania a trecut sub stăpânirea habsburgică și a început deznaționalizarea românilor prin catolicism, iar în Țara Românească (1716) și Moldova (1711) s-a instalat domniile străine – fanariote.

Pământul românesc binecuvântat de Dumnezeu cu atâtea bogății și frumuseți naturale, denumit din vechime „Grădina Maicii Domnului”, răspândit lumii întregi prin glasul pontifului de la Roma, Sanctitatea sa Papa Ioan al II-lea, a trebuit să „plătească” în decursul istoriei și astfel de tribut, prin uciderea sau alungarea conducătorilor începând cu Burebista, Decebal, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horea, Cloșca și Crișan, Alexandru Ioan Cuza, Ioan Antonescu etc. – împreună cu mulți fii nevinovați ai neamului românesc din fiecare generație.

Este timpul să cunoaștem adevărul istoric și să ne trezim la realitate.

Ioan STRĂJAN

Ec.