Motto :  „ Memoria este scribul sufletului.” (Aristotel)

                         „Un gând rămas nescris, este un gând pierdut.” (Nicolae Iorga)

Primele atestări ale prezenței evreilor pe pământurile transilvane, datează din secolele I-III  d.Hr.  Artefactele găsite de către arheologi, demonstrează o prezență evreiască în Dacia Romană. Monedele descoperite la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, în județele Caraș Severin și Bistrița – Năsăud și datând perioadei revoltei iudeilor contra invadatorilor romani (132-135), d. Hr. , conduși fiind de liderul lor Shimon Bar Kohba (+ 135 d. Hr.), demonstrează acest lucru, arătând că pe teritoriul Daciei Romane au fost cantonate și unele legiuni ale acestui imperiu în a căror componență se aflau și soldați evrei.

În perioada Evului Mediu, au existat unele documente care au certificat prezența evreilor pe teritoriul Transilvaniei, datând secolului XIII, d. Hr. și care menționau prezența unor negustori la Alba Iulia (portul Partoș), care se ocupau de comerțul cu sare.

După decretul de la Alhambra (fortăreață în Granada-Spania), din 31 martie 1492, promulgat de regii catolici Isabella de Castilia (1474-1504) și Ferdinand II de Aragon (1479-1516), evreii care nu au acceptat creștinarea, au fost expulzați din Spania, ajungând în spațiul Mediteranei de Est, fiind acceptați de către sultanii otomani de la Istanbul. Aceștia fiind în marea lor majoritate negustori, au avut permisiunea de a se mișca relativ liber pe teritoriile  ocupate de turci, iar documentele acelor vremuri, au atestat acest aspect.

Evreii însoțeau oștile otomane, în calitate de medici, sfetnici, armurieri, meseriași, fiind foarte apreciați pentru munca lor și serviciile aduse armatei.

Banatul de Timișoara a fost cucerit de otomani în anul 1552, fiind transformat în pașalâc turcesc, astfel în zonă și-au făcut prezența și mulți evrei. La Istanbul s-a format o puternică colonie evreiască și foarte numeroasă, aceștia ajutându-i pe ambasadorii europeni acreditați la Înalta Poartă, în susținerea unor probleme financiare, în special la plata tributului,  la împrumuturi de bani, schimb de monedă convertibilă, cumpărări  de bijuterii, obiecte de valoare, mirodenii etc.

Documentele timpului îl menționau pe evreul Iosif, care le-a fost de mare ajutor în secolul XVII, atunci când solii principelui de la Alba Iulia, au sosit la  curtea sultanului cu tributul, acesta fiindu-le mijlocitor în relațiile cu înalții dregători și funcționari a Înaltei Porți, învățându-i pe aceștia cât și cui trebuia să dea mită pentru a le menține la același nivel tributul. Același evreu era și translatorul solilor.

Încă înainte de anul 1623, în spațiul intracarpatic al Transilvaniei, au început să-și facă apariția coloniști evrei,  dar prezența lor nu a fost consemnată în documentele vremii.

Fiind foarte buni și pricepuți medici, erau des solicitați de către domnitorii Transilvaniei de la Alba Iulia, pentru diferite tratamente. Printre acești domnitori s-au numărat și membrii familiei Bathory, Ștefan Bocskai (1605-1606), Bethlen Gabor (1613-1629), Gheorghe Rakoczi I (1630-1648) etc.

În anul 1623, principele Transilvaniei Bethlen Gabor, la solicitarea medicului evreu Abraham Salsa de la Istanbul, a promulgat o diplomă de privilegiu pentru niște negustori evrei din Imperiul Otoman. Aceștia făcând parte din categoria evreilor de rit Sefard (spaniol), aveau voie să facă comerț nestingherit pe întreg teritoriu transilvan și în afara granițelor lui.

Tot prin puterea acestui decret, au primit dreptul de a se așeza și de a-și  construi locuințe durabile în cetatea medievală Alba Iulia, fără a fi închiși separat într-un ghetou, cum s-a procedat în țările occidentale.

Prin ordin princiar, evreilor le-a fost interzis de a purta cercul galben pe veșminte ca un semn distinctiv față de creștini. Printr-un regulament emis de primăria orașului, evreii trebuia să se îmbrace în haine scumpe și luxoase.

Acestora le-a fost permisă închirierea în Cetate a unei case, pe care s-o transforme într-un lăcaș de cult (casă de rugăciuni), neavând dreptul de a-și construi o sinagogă din zidărie, numai din lemn. Tot printr-un decret princiar le-a fost alocată o parcelă de pământ în afara Cetății, pentru cimitir, care în prezent nu mai există, fiind acoperit odată cu construirea noii cetăți bastionare (1714-1738).  Noua parcelă de teren pentru noul cimitir, le-a fost dată în partea de  nord-est a noii cetăți, la terminarea esplanadei (glacisului).

Rezidența la Alba Iulia, odată cu creșterea numărului de evrei care alcătuiau comunitatea, a devenit un inconvenient spre sfârșitul secolului al XVII, aceștia dorind să părăsească orașul, căutându-și un loc mai bun de trai, în alte orașe din Transilvania, în ciuda interdicțiilor.

Începând cu secolul XVIII, între anii 1772-1795, Regatul Polono-Lituanian a fost împărțit între marile puteri din acea perioadă Rusia-Prusia și Austria Habsburgică, drept consecință evreii existenți în Regatul Polon iau calea emigrației spre Moldova, Transilvania, Boemia, Moravia și Ungaria.

Noii imigranți sosiți în Transilvania, erau de confesiune ASHKENAZĂ, care întreceau cu mult numărul SEFARZILOR aflați în Ardeal și la Alba Iulia. Sinagoga din lemn existentă în Orașul de Jos, nu mai putea face față, sub același acoperiș funcționa un lăcaș de cult pentru ambele rituri.

Tot în acea perioadă, comunitatea evreiască nou constituită la Alba Iulia avea dreptul de a-și alege un jude care avea rolul de a apăra și soluționa unele litigii dintre evrei și neevrei, sau în relațiile cu autoritățile locale.

La un recensământ care a avut loc în anul 1735, s-a stabilit că în orașul Alba Iulia, trăiau 23 capi de familie evrei care erau împărțiți după următoarele  confesiuni iudaice astfel:

– Ashkenazi – 13 capi de familie;  Sefarzi –  7 capi de familie;  Fără origini – 3 capi de familie.

Cel mai bun recensământ asupra evreilor din Alba Iulia a fost executat în perioada anilor 1784-1787, pe timpul domniei împăratului Iosif II de Habsburg-Lothringen (1741-1790). Astfel, în oraș se aflau 150 de persoane (3,14 % din populația totală a orașului de 4.770 de locuitori).

În perioada anilor 1754-1879, comunitatea evreilor din Ardeal a fost pusă sub jurisdicția unui rabin șef, care își avea sediul  la Alba Iulia. Primul rabin fiind sefardul Avraham Yitzhak Russo (1736-1738), însă cel mai important rabin șef a fost Yehezkel Paneth (1823-1845) de rit ashkenaz, pe timpul căruia a început construirea primei sinagogi din zidărie în perioada 1827-1840, timp de 13 ani, cu unele întreruperi. A fost numit „Mirah Yehezkel” cunoscută și ca „Sinagoga veche”, cel mai vechi edificiu de cult iudaic din Transilvania. Pentru ridicarea ei Episcopia Romano-Catolică de la Alba Iulia, cu aprobarea episcopului baron Ignac Szepesy (1819-1827) a acordat Comunității evreiești ashkenaze din oraș, un teren în suprafață de 400 m.p. în anul 1827.

Odată cu  formarea Imperiului Austro-Ungar (1867-1918) și a dublei monarhii, în rândul colectivității evreiești din noul Regat Ungar s-a încercat întemeierea  unei organizații care să-i reprezinte pe toți evreii și care  să fie recunoscută unanim de către autorități. Această încercare nu a dat rezultatele scontate ducând la divizarea comunităților evreiești, cunoscută și ca „Schisma Ortodox-Neologică Iudaică” din anul 1868. Congresul a avut loc la Pesta în Ungaria (dec. 1868 – ian. 1869),  iar prin divizare au rezultat trei congregații: Ortodoxă, incluzând și Hasidismul – ultra ortodox; Neologic conservator (unul dintre cele două mari organizații ale iudaismului maghiar), cu convingeri liberale și moderniste, reprezentându-i pe evreii urbani, asimilați cu clasele sociale medii și superioare; Status Quo-Anta, o congregație care a refuzat alăturarea la cele două.

Comunitatea evreiască Ashkenază din Alba Iulia a aderat la congregația ortodoxă, autointitulându-se „Comunitatea Autonomă Ortodoxă a Copiilor lui Israel”.  În perioada anilor 1874-1883, sub rabinul șef Avraham  Freidman (1845-1879), au început lucrările la construirea celei de-a doua sinagogi sefarde cunoscută și sub numele de „Sinagoga Nouă” (demolată în anul 1983 din lipsă de enoriași, intrând totodată în planul  de sistematizare a municipiului Alba Iulia. Tot atunci au fost demolate și sediul  comunității evreiești, școala primară confesională evreiască, abatorul CUȘER și MIKVEH (baia ritualică purificatoare).

O legendă spune că pe timpul Revoluției de la 1848-1849, când Cetatea Bastionară de la Alba Iulia a fost asediată de către trupele  insurgenților maghiari conduși de generalul Josef Bem, de pe zidurile  cetății, artileria apărării austriece, au deschis  foc asupra inamicului, vizând și sinagoga, unde aici se efectuau rugăciuni de sabat. Câteva ghiulele de calibru mic au căzut  în curtea sinagogii fără a produce pagube. Fiind găsite, au fost păstrate, iar după anul 1989 au fost prinse în peretele  din fața sinagogii deasupra unui geam, pentru a marca momentul acelor evenimente.

În secolul XIX populația evreiască din Transilvania a crescut semnificativ de la 2000 de persoane cât era în anul 1766 la 64.074 de persoane în anul 1910. Acest spor demografic datorându-se și numărului mare de emigranți evrei veniți  în Ardeal din Galiția, Bucovina și din alte regiuni ale Poloniei și Ucrainei.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, cele mai importante afaceri pe care le desfășurau evreii în Ardeal și la Alba Iulia, era comerțul, distilarea și prepararea băuturilor alcoolice, prelucrarea cerealelor prin morărit. Zona cea mai populată unde aceștia locuiau a fost cartierul „Varos”, încadrat de străzile Teilor, Călărași, Regina Maria, Primăverii, George Coșbuc, Simion Bărnuțiu, Mihai Eminescu, Andrei Mureșanu, București. Toate prăvăliile deținute de aceștia, se aflau în Piața Centrală a Orașului de Jos.

Motorul economic al orașului l-a reprezentat Fabrica de spirt, una dintre cele mai vechi instalații industriale din oraș, aparținând familiei Adolf Jonas, iar zona unde aceasta a fost construită și a funcționat se găsea la  Sud-Est de Cetatea Bastionară (fabrica în prezent nu mai există).

O altă familie care deținea distilării de alcool și vinarsării, atât în Alba Iulia cât și în alte localități limitrofe, a fost familia Adolf Gluck (1854-1922) și soția Gisella Gluck (1863-1941), precum și membrii familiei acestora.

În centrul Orașului de Jos se află o clădire impozantă, care poartă numele de  „Palatul Gisella”, fiind prima clădire cu trei nivele, construită în anul 1905. La acea perioadă era cea mai înaltă clădire construită din oraș. Tot în Piața Centrală a orașului, începând cu anul 1900 se organizau târguri de țară și alte festivități.

După moartea lui Adolf Gluck, tradiția familiei acestuia a fost dusă mai departe de urmașii lui care au pus bazele unei a doua vinărsării la Galtiu.

Băuturile de înaltă calitate produse aici erau servite în restaurantul „Hotelului Europa” care aparținea tot familiei. Parte din băuturile produse luau și drumul exportului.

În aceeași perioadă cu fabrica de spirt a fost construită și cea mai modernă moară de făină și arpacaș, la acea vreme „Johanna”, fondată în anul 1894, de către frații evrei Adolf și Samuel Gluck, situată în apropierea gării CFR a orașului (în prezent moara se află în paragină),  având o capacitate zilnică de măcinat de 25 tone cereale. În anul 1940 moara a trecut în proprietatea statului, luând numele de „Nicolae Bălcescu”. În spatele morii a fost construită, în anul 1898, „Uzina electrică”, care producea la acea vreme  energie electrică cu o putere instalată de 400 Kw, care nu putea asigura orașul cu  suficientă energie electrică, surse suplimentare primind de la Sebeș.

În toamna anului 1918, în contextul revoltelor populare îndreptate împotriva proprietarilor de pământ și negustorilor evrei și maghiari, mai mulți membri înstăriți ai comunității evreiești din Alba Iulia, au avut de suferit pierderi materiale ca urmare a vandalismului țăranilor răzvrătiți.

Pe data de 20 noiembrie 1938, elemente legionare din Alba Iulia, conduse de profesorul Anghel Bucerzan, ajutat de mai mulți elevi fanatici, printre care și Nicolae Gruiță, au amplasat un dispozitiv exploziv lângă zidul de sud a sinagogii, dimineața la orele 7,15, scopul fiind producerea  de pagube sinagogii și a enoriașilor  din interior, care se pregăteau de Yom Kippur prin rostiri de rugăciuni și poezii.

Explozia a fost una puternică distrugând peretele sudic a sinagogii, iar în interior mobilierul și candelabrele au fost distruse. Nu s-au înregistrat victime, deoarece majoritatea credincioșilor în acel timp au trecut la sinagoga nouă care avea sobe pentru încălzire, fiind o vreme foarte friguroasă. Unii bărbați care au rămas să se roage în camera „Poloneză” de lângă intrarea în sinagoga veche  (cea care există și astăzi situată lângă fostul CEC, în zona stației de autobus Unirea), unde s-a produs atentatul cu bombă, au fost răniți ușor de cioburile de sticlă.

Autoritățile locale au dorit mușamalizarea cazului și stoparea amplorii evenimentului. Organizatorul atentatului prof. legionar Anghel Bucerzan, nu a fost tras la răspundere pentru fapta comisă.

La doi ani de la producerea acestui atentat, în anul 1940, după ocuparea Basarabiei și a Bucovinei de Nord de către trupele sovietice, vina a căzut tot pe evrei, ca fiind „ țapii ispășitori” deoarece ei au promovat comunismul și bolșevismul. Mulți evrei nevinovați au fost agresați fizic,  iar cei care circulau cu trenul, erau dați jos și lăsați în plin câmp.

Pe data de 16 septembrie 1940, comisarul mișcării legionare din Alba Iulia Traian Hesker, școlit militar în Germania nazistă, a ordonat oamenilor săi, să-i aresteze pe cei doi rabini, liderii comunității evreiești din oraș, în noaptea aceleiași zile. Până a doua zi dimineața i-a torturat cu bătaia, unul dintre acești lideri, din cauza vârstei, a loviturilor primite și a rănilor provocate prin bătaie, a murit după câteva săptămâni de chinuri.

Începând cu faza a treia a exterminării evreilor (1941-1943), în Europa prin aplicarea de către naziști a „Soluției finale”, soarta evreilor din România și implicit din Alba Iulia s-a înrăutățit prin ordinele primite de la București.

Evreii care se aflau în zonele rurale ale jud. Alba, au fost obligați să-și părăsească locuințele și toate bunurile și să vină la Alba Iulia. Pe data de 10 iunie 1941 în oraș se strânseseră în jur de 2000 de persoane de toate vârstele, care au fost adăpostiți și hrăniți prin grija comunității evreiești din oraș. Pe lângă evreii din satele județului Alba, au fost aduși și evreii care locuiau în orașele Aiud, Blaj, Sebeș, Abrud.

Evreii din orașul Alba Iulia, care au avut posibilități materiale, au strâns  bani înființând o cantină unde puteau servi masa zilnic 300 de persoane, de regulă evrei nevoiași. Cei comasați la Alba Iulia, care erau apți de muncă, erau duși dimineața să presteze diverse munci  la Primăria orașului, Prefectură, Chestura de poliție, Garnizoana militară, salubritate etc.

Multe dintre bunurile avute de evrei în proprietate, după anul 1941 au intrat în patrimoniul statului, inclusiv cimitirul. Școala generală confesională pentru copiii evreilor, care se afla între sinagoga nouă, baia rituală (mikveh) și vechea Bancă Națională, a fost și aceasta naționalizată.

Toate imobilele deținute de evrei, în orașul  Alba Iulia, au trecut în proprietatea statului, având însă dreptul de a locui în continuare în ele ca și chiriași plătind chirie la stat.

În anul 1942, toate imobilele deținute de evrei în centrul orașului au fost rechiziționate și date spre folosință unor persoane creștine (neevrei). Dacă un evreu dorea să închirieze  o locuință pentru familia sa, de la un proprietar neevreu, plătea cu 15% mai multă chirie decât neevreii. Evreilor le-a fost impus un program pentru cumpărături în oraș și piață, până la orele 10.00, iar cei care nu se conformau, erau pedepsiți prin interzicerea și a altor drepturi.

Tot în această perioadă de interdicție, a luat amploare specula și vânzarea la negru în special a produselor alimentare.

Evreii care erau mai înstăriți din Alba Iulia și care dețineau mașini, aparate de radio, mașini de scris etc., prin ordin al Prefecturii, le-au fost rechiziționate definitiv. Cei care-și manifestau în public nemulțumirile erau imediat luați în vizorul Siguranței Statului, în special după atentatul cu bombă asupra clădirii Statului Major al Diviziei 10 Infanterie române  de la Odessa (Ucraina), din 22 octombrie 1941, atentat pus pe seama evreilor sioniști.

Toate sărbătorile și adunările de la cele două sinagogi din Alba Iulia, au fost de asemenea supravegheate.

După al Doilea Război Mondial, numărul evreilor din oraș a rămas constant la 2000 de suflete, deoarece orașul nu a fost ghetoizat, având libertate de deplasare și nici nu au avut loc deportări ale acestora spre lagărele de concentrare sau exterminare de la Auscwitz și Birkenau.

Numărul populației de evrei a început să scadă în Alba Iulia, după anul 1948, când o mare parte dintre aceștia au imigrat spre noul stat format Israel.

Sinagoga veche (cea existentă) a fost reparată în anul 1940, iar în perioada anilor 2012-2017, prin grija Federației Comunităților Evreiești din România, a intrat într-un amplu program de renovare și consolidare generală.

Pe 26 noiembrie 2017, în prezența unui numeros  public evreu și neevreu, a oficialităților locale și clericale evreiești, creștine de toate confesiunile, a fost redeschisă  Sinagoga Ashenază „MIRAH YEHEZKEL”, atât pentru ritualuri religioase evreiești, cât și pentru găzduirea de activități culturale, concerte muzicale, lansări de carte etc.

Cu acest prilej, medicul Nicolae Bucerzan, nepotul profesorului Anghel Bucerzan atentatorul cu bombă asupra sinagogii din 20 noiembrie 1938, a luat cuvântul spunând: „Cu această ocazie vreau să-mi cer scuze în public, în numele unchiului meu și a noastră pentru gestul reprobabil făcut în urmă cu 79 de ani. Vă mulțumesc!”

În prezent în municipiul Alba Iulia și în județul Alba se află mai puțin de 20 de evrei, majoritatea din ei foarte în vârstă. Pentru a se citi Tora, este nevoie de cel puțin 10 enoriași de parte bărbătească, lucru din ce în ce mai greu de realizat.

BIBLIOGRAFIE:

  • Articol „Povești din Alba Iulia”, Dilema veche nr. 601 din 19-25 aug. 2015, autor Stela Giurgeanu.
  • Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România, București, „Istoria Iudaismului din România – Ziua națională de comemorare a victimelor holocaustului din România”, 6 oct. 2022.
  • Articol – Adevărul.Ro – „Evreii bogați din Alba Iulia în perioada interbelică”, autor Dorin Țimonea – 11 mai 2017. 
  • Articol (Muzeul virtual al holocaustului) – „Evreii din Transilvania, repere istorice” – 2018.
  • Articol „Adevărul.ro – Motorul economic al orașului Alba Iulia înainte de Marea Unire de la 1918” – autor Dorin Țimonea, 26 dec. 2013.
  • Articol „Comunitatea evreilor din Alba Iulia, o istorie săpată în piatră de-a lungul veacurilor” – Revista „Dacoromania” – Alba Iulia, nr. 82. autor Marius Gedalia.

Col. (retr.)  Nicolae Paraschivescu

Jurist – teolog Dragomir Vlonga