Partea a II-a

Citește și partea I: Apoulon – Piatra Craivii, centrul spiritual al dacilor

Stațiunea de la Piatra Craivii s-a dezvoltat mai întâi ca o așezare dacică cu caracter civil «oppidan», pe cele 11 terase situate pe pantele stâncii care domină prin altitudinea sa (1083 m) împrejurimile. Centrul «oppidan» -așezare civilă, centru spiritual și fortificație – menționat în izvorul literar Consolatio ad Liviam din secolul I a.Chr., (referire la tribul dacilor apuli, locuitorii de aici) și în îndreptarul geografic al lui Ptolemeu, cuprind coordonatele geografice ale Apoulon-ului. Amenajate în jurul masivului stâncos (șase pe versantul estic – t. I-VI, două în partea sudică – t. VII-VIII, trei în colțul nord-vestic – t. IX-XI), terasele au, în general, forma semicirculară, dimensiunile lor variabile fiind cuprinse între 20×8 m (terasa III) și 200×115 m (terasa VI). Cele mai multe au rezultat în urma degajărilor solului stâncos, încât, pe anumite porțiuni, s-a reușit identificarea la partea inferioară a zidului de susținere, format din blocuri de piatră nefasonată, dislocate direct din stâncă.

Încă de la începutul sondării lor și, în continuare, până la încheierea cercetărilor, terasele (în special terasa V) au surprins prin varietatea și bogăția inventarului arheologic. Schițarea tabloului economic al așezării civile permit aceiași constatare în legătură cu modul de viață al populației daco-getice. Ocupația preponderentă o constituie agricultura, practicată în locurile ce permiteau anumite culturi, ogoare situate, după câte se pare, pe dealurile din apropiere. Cea mai elocventă dovadă în privința agriculturii constă în descoperirea resturilor de cereale carbonizate și a unor fragmente de vase de provizii (dolia sau chiupuri) de mari dimensiuni, în care se păstrau cerealele recoltate. Cultivarea pământului era împletită cu creșterea vitelor. Așezarea geografică favorabilă, în apropierea bogatelor pășuni ale zonei montane, a permis apariția și dezvoltarea unor așezări sezoniere de păstori și crescători de animale.

Sanctuarul principal din partea sud-vest a stancii dezvelita partial.

Analiza ceramicii, vase întregi, întregibile și o mare cantitate de fragmente ceramice, oferă probe suficiente despre olărit, ocupație, la rândul ei, tradițională a dacilor. Ceramica de factură autohtonă, împărțită în cele două mari grupe – ceramica rudimentară (grosolană, cu impurități în pastă, lucrată cu mâna) și fină (aspect îngrijit, lucrată la roată) – cuprinde la Piatra Craivii toate categoriile și formele, de la modesta ceașcă dacică, tronconică, cu fund îngust și toartă masivă, și o gamă numeroasă de oale, vase de tip «borcan» cu buza ușor răsfrântă, vase strecurători, străchini, ulcioare ș.a. până la elegantele fructiere cu corpul zvelt, sprijinit pe un picior gol în interior, castroane, cupe etc. Lucrate din pastă de diferite nuanțe, roșie-cărămizie, neagră, vasele aflate pe terasele Pietriei Craivii conțin aceleași elemente decorative, predominante fiind brâurile alveolare, butonii simpli și ornamentați, motivele geometrice (linii paralele, drepte, curbe sau frânte) incizate pe pereții vasului, înainte de ardere.

S-au găsit și câteva fragmente de ceramică pictată, aparținând categoriei ce utilizează ca decor motive geometrice. Pictat fie direct pe pasta vasului, fie pe un strat subțire de angobă de culoare roz sau alb-gălbuie repertoriul ornamental cuprinde linii drepte, frânte, cercuri, mici romburi etc. Fragmentele pictate de la Piatra Craivii dovedesc că, și aici, olarii au aplicat noua tehnică în intervalul dintre secolele I a.Chr. – I p.Chr., în urma unor influențe externe venite din lumea clasică. Tot din ceramică sunt executate și obiecte ca lustruitoare, prevăzute cu mâner și folosite pentru a da vasului luciul dorit, mai multe tipuri de fusaiole, fie simple, fie decorate cu cercuri sau alte motive incizate, și greutăți pentru războiul de țesut, de formă piramidală, prevăzute cu gaură de prindere. Ultimele două produse din lut ars ilustrează ocupații de natură casnică, legată de prelucrarea textilelor. Se mai poate aminti aici și confecționarea țiglelor de inspirație grecească.

Obiectele de metal, fier și bronz, grupate în jurul altor meserii, completează tabloul economic al așezării. Agricultura și creșterea vitelor sunt mai bine documentate de unelte cum ar fi: un fier de plug, sape, săpăligi, coase, fragmente de seceri, cuțite, foarfeci, de forme și dimensiuni apropiate de uneltele agricole din restul așezărilor dacice. Prelucrarea metalului, a lemnului sau diversele meșteșuguri legate de construcții cereau unelte specifice fiecărei meserii: ciocane, nicovale, dălți, tesle, clești, forme variate de cuie, scoabe, piroane, precum și produse ca verigi, lanțuri, fragmente de cremaiere, crampoane de munte (mâțe) ș.a. În sfârșit, armele: vârfuri de săgeți, lănci, sulițe și, bineînțeles, nelipsita armă a daciilor – falx dacica (cosor de luptă, curbat) au fost lucrate tot din fier. Descoperirea unor bucăți de zgură din fier – turte – pare să evidențieze un atelier de prelucrare a fierului și fabricare a uneltelor semnalate. Un alt metal răspândit la Piatra Craivii este bronzul. Din acest aliaj sunt executate vase cu pereți subțiri, strecurători, recipiente prevăzute cu torți, ace subțiri pentru cusut, piese de harnașament (catarame, scărițe, pinteni, zăbale), obiecte de podoabă – brățări simple, spiralate, cu nodozități (perlate), inele, pandantive, fabule decorative cu motive stilizate, geometrice și florale etc. Apariția printre obiectele de bronz a uneltelor – un ciocan de mici dimensiuni, talere ușor concave pentru balanță (?), precum și bare fragmentare, dovedește prelucrarea pe loc a bronzului, cu pregnanță a podoabelor. În al doilea rând, câteva obiecte din același aliaj – o palmetă (reprezentând o frunză de stejar), o mască (ataș pentru vas «situla») cu reprezentare mitologică, chipul Gorgonei, piese miniaturale etc., care își găsesc analogii cu produse similare, elenistice și romane, pot indica legături comerciale cu lumea clasică înconjurătoare.

La Piatra Craivii, argintul este foarte slab reprezentat, comparativ cu alte așezări dacice. Cele câteva obiecte, un cercel din fire subțiri răsucite în mici bucle, o fibulă și două fragmente cu acul întreg, o plăcuță subțire (4×1 cm) sunt singurele descoperiri de acest gen, fiind aduse ca urmare a schimburilor sau provenite din alte așezări autohtone. Prezența relațiilor comerciale este reflectată de apariția, în cadrul săpăturilor și fortuit, a unor monede. Cele dacice, una schifata, de argint, datată la sfârșitul secolului III – începutul secolului II a.Chr. și o alta bătută după modelul tetradrahmelor lui Filip al II-lea, regele Macedoniei (359-336 a.Chr.) sunt completate cu șase monede romane republicane, denari din argint, datați între anii 175-168 a.Chr. (o piesă) și 87-46 a.Chr. (restul de cinci) și o monedă preimperială, as din bonz, emis la Roma în anul 7 a.Chr. Legăturile cu lumea clasică mai sunt ilustrate și de piesele de import, fragmente ceramice sau imitații după vase de import (cu perete de cupă ornamentată în relief cu motive florale), imită bolul (cupa deliană) și bronzuri, încadrate cronologic între secolul II a.Chr. – I p.Chr. Materialele de import de la Piatra Craivii se adaugă la numărul de piese importate, de natură elenistică și romană, găsite în mediul autohton, constituind dovezi peremptorii ale legăturilor dintre autohtoni și negustorii veniți din lumea clasică.

Creșterea animalelor și a păsărilor joacă un rol important în viața populației dacice. Carnea, lâna, pieile și produsele lactate asigurau necesitățile populației. Un rol important în procurarea pieilor și a cărnii îl juca vânătoarea. Oase de mistreț și alte animale sălbatice au fost descoperite la Piatra Craivii. În afara procesului obișnuit de preparare a hranei, în cadrul gospodăriilor dacice mai asistăm și la alte îndeletniciri, cum ar fi tunsul oilor și prelucrarea lânii și cânepii. Tot ca o preocupare caracteristică populației trebuie amintită și prelucrarea pieilor. Piesele de harnașament descoperite sunt destul de numeroase și îngrijit lucrate.

Pe terasa V unde, pe lângă urmele ce indicau cel mai gros strat de cultură materială de pe toată întinderea Pietriei Craivii, au apărut mai mulți tamburi de gresie, de formă rotundă și patrulateră. Suprafața se întinde pe aproximativ 31,5×11,5 m, fiind orientată NNE/SSV. Singura dovadă certă a sanctuarului patrulater este oferită de un număr de 7 tamburi, reprezentând tot atâtea aliniaturi (șiruri), distanțate la un metru unul de celălalt. Aliniamentele 1,2,3 păstrează doar tamburul marginal și ceea ce este mai curios, această primă zonă se găsește la circa 0,50-0,60 m mai jos față de aliniamentul următor. Diferența nu este bruscă pe toată întinderea, ea putând fiind explicată prin unghiul mare al pantei în acest loc. Porțiunea inferioară a terasei V a necesitat susținerea cu un zid de sprijin, prima în urma sondajelor inițiale. Pe suprafața cuprinsă între primele patru aliniamente s-au găsit doar tamburi izolați. Cercetarea locului a permis identificarea unor gropi, cu adâncime variabilă (0,60-1,20), de unde s-au scos fragmente ceramice, vase întregi, ceramică pictată, unelte si obiecte din bronz și fier, oase de animale si resturi cereale carbonizate. Gropile respective au, prin aspectul lor, un pronunțat caracter ritual. Situația se schimbă de la aliniamentul 4. De-a lungul său se păstrează intacți patru tamburi, aflați la distanțe egale, de câte 2 metri, iar restul de tamburi, până la capătul opus, sunt deranjați sau lipsesc.

Aliniamentele 5,6,7 au la rândul lor același număr de tamburi (patru). În fața ultimului tambur (al patrulea) din aliniamentele 5 și 7 se găsește câte un alt tambur (diametrul 0,50-0,60), plasat puțin spre interior, dând impresia că închide o încăpere (?) de 6×2 m, în colțul nord-vestic al construcției religioase. Dezvelirea în întregime a suprafeței, în anii 1967 și 1969, a adus după sine descoperirea mai multor rânduri de arsură grupată, în partea vestică a terasei, în aproximativ 3-4 locuri. De sub straturile de arsură s-a recuperat un bogat material de factură autohtonă, remarcându-se câteva râșnițe, ceramică specifică, unelte si obiecte de metal, mărgele din pastă sticloasă, cu decor pictat ș.a. Aici au continuat să apară noi tamburi corespunzând aliniamentelor 5,6, în special 7. Din cauza distrugerii, nu poate fi stabilit cu exactitate numărul tamburilor de pe cele 7 aliniamente.

Extremitatea sudică a aliniamentelor a oferit o descoperire surprinzătoare. Aproximativ la același nivel al tamburilor aliniamentelor centrale, au apărut, sub un strat de arsură, 12 blocuri de stâncă, neprelucrate, dispuse circular (diametrul – 7 m) ce par să fie o rotondă (?), cu caracter astronomic (posibil un calendar rudimentar).

În partea vestică terasa era susținută de al doilea zid, format din piatră de stâncă, ce se prelungește pe distanța de 25 metri.

Descrierea urmelor de pe terasa VII dovedește la prima vedere un sanctuar de tip patrulater. Semne de întrebare ridică, totuși, prezența masivă a straturilor de arsură și a bogăției inventarului arheologic, ce poate să indice, însă, și construcții civile (locuințe).

În cazul sanctuarului vechi de pe terasa a XI-a, unde în afara ultimului aliniament de tamburi s-au găsit fragmente ceramice si cuie de fier, ne punem întrebarea dacă și la Piatra Craivii avem de-a face cu o anexă a sanctuarului sau doar cu locuințe civile, a căror temelie era tot din piatră, de forma tamburilor. În acest ultim caz, doar presupusa rotondă ar fi îndeplinit și rolul unui mic loc de cult.

Pe o terasă, așa numita terasă-balcon, situată în partea de sud-vest a stâncii, cu dimensiunile de 80×10 metri și prevăzută la partea inferioară cu un șanț adânc, săpat în stâncă, se cunoșteau trei tamburi rotunzi. Reluarea cercetărilor în anii 1969-1971 și descoperirea altor tamburi a dus la identificarea unui nou sanctuar. Suprafața lui aproximativă este de 17×8 m, iar orientarea NNV/SSE. Tamburii, rotunzi, patrulateri și de formă neregulată sunt dispuși în patru șiruri. Distanța dintre șiruri este de circa 1,10-1,30 m, iar între tamburii aceluiași șir de 1,10-1,20 m. Singurul șir (aliniament) ce pare să fie complet cuprinde 10 tamburi, ceea ce duce la concluzia că sanctuarul a avut în momentul utilizării lui 40 de tamburi. Pe restul aliniamen­telor se păstrează între 4 și 8 tamburi. O îngrămădire de blocuri din piatră de stâncă, ușor arcuite poate fi interpretată drept intrare. Latura sudică, dinspre vale, a terasei este închisă cu un zid de piatră rudimentară, zdrobită și amestecată cu pământ. În incinta sanctuarului, cu precădere în porțiunea dintre masivul stâncos și primul șir de tamburi, s-au recuperat fragmente ceramice și o mare varietate de cuie. Alături de ceramică de tip Latčne din faza clasică, au apărut și fragmente aparținând culturilor Coțofeni, faza finală, și Wietenberg, dovedind urme de locuire a terasei, mai precis a porțiunilor din sanctuar, cu mult timp înaintea plasării tamburilor.

Cele două sanctuare pot fi socotite contemporane cu așezarea de pe terase, cu precizarea că perioada lor de maximă înflorire corespunde fazei clasice a civilizației autohtone. Așezarea civilă, cu un înalt nivel al dezvoltării economiei, cu intense legături de schimburi intertribale și cu lumea din jur, se împletește cu alt aspect, al unor manifestări de ordin suprastructural, de centru spiritual al locuitorilor care populau zona centrală a Transilvaniei. Cu timpul așezarea va trece într-o altă ipostază, mai importantă, aceea de fortificație (cetate) din piatră, fiind, de altfel, prima cetate dacică descoperită în dreapta Mureșului, în apropierea bogatelor zăcăminte din Munții Apuseni.

Sondajele arheologice pe terasele I, VII si XI au scos la iveală mai multe blocuri din piatră prelucrate (cele mai numeroase în sudul stâncii, pe terasa VII). Toate au pe una din laturi caracteristicul șanț «coadă de rândunică» (sau babă), tăiat în bloc, în scopul introducerii unei grinzi de lemn ce leagă transversal un alt bloc de babă. În apropierea îngrămădirii de blocuri surprinsă pe terasa VII, blocuri ocupând o suprafață de 24 m2, a apărut o lentilă din praf (pulbere) calcaros, care provine de la un atelier specializat în fasonarea blocurilor. Majoritatea lor au, pe lângă babe, mici scobituri, pe margini, ce dovedesc că erau pregătite pentru transport în zona unde urmau să se ridice ziduri sau turnuri de pază. Zidul cetății dacice de la Piatra Craivii a avut inițial o grosime de 3 metri, blocurile sale fiind așezate pe un pat rezultat din săparea și nivelarea, pe viitorul traseu, a solului stâncos. Distrus în cea mai mare parte datorită, mai ales, alunecărilor de teren, traseul zidului a putut fi urmărit pe mici distanțe. În colțul de nord-vest și nord al stâncii s-au găsit in situ blocuri, aranjate pe distanța de 7×0,50 m și 13,60×1 m. Toate făceau parte din parametrul interior al zidului de incintă. De la aceasta, mai ales de la babele fiecăruia, porneau grinzi longitudinale spre parametrul exterior care, din păcate, nu se mai păstrează. Spațiul rămas liber între cele două fețe ale zidului (interior și exterior), prins cu ajutorul unor grinzi longitudinale și transversale, era umplut cu bucăți de stâncă, amestecate cu pământ si apoi bătucit (emplecton). Multe din blocurile orizontale sunt legate prin crampoane de mari dimensiuni. Din loc în loc, la o distanță de aproximativ 1,5 metri, corespunzătoare a trei lungimi dintr-un bloc orizontal (0,54×0,32×0,36) s-au introdus stâlpi din piatră, verticali (1,20×0,28×0,36), în vederea unei mai mari siguranțe și aderențe la terenul pe care îl urma zidul. Maniera de execuție deosebită apare de la sine, ea ținând cont de configurația abruptă a locului. Incinta astfel delimitată avea formă patrulateră (67×36 m) și ocupă o suprafață de circa 2400m2.

Situată pe cea mai înaltă cotă, chiar pe vârful stâncii, acropola Pietriei Craivii oferea un admirabil post de observare generală. Cetatea a mai fost prevăzută și cu alte locuri de supraveghere, săpate direct în stâncă, cu aspectul de platforme (de mică dimensiune) și balcoane suspendate, surprinse în cadrul cercetărilor pe majoritatea versantelor masivului stâncos. Cetatea dacică ridicată la Piatra Craivii poate fi socotită, cu siguranță, un obstacol în apropierea Mureșului, care juca un important rol strategic. Transformarea așezării civile într-o cetate, prin ridicarea zidului de incintă și a acropolei, poate fi plasată în ultimele decenii ale secolului I a.Chr., moment în care pericolul roman la granițele Daciei libere se dovedea deja o realitate iminentă. După câte se pare, cetatea a aparținut unui dinast local și suitei sale de nobili, eventual conducătorul uniunii tribale atestate aici; ea putea oferi oricând, în cazul unor atacuri, și un adăpost temporar populației din jur.

Tribul dacilor de la Piatra Craivii este menționat doar într-un singur izvor. Într-un studiu dedicat onomasticii traco-dacice și ilirice, profesorul I.I. Russu, reluând versurile:

 «Danuviusque rapax et Dacius orbe remoto Appulus (huic hosîi perbreve Pontus iter)»

«Dunărea cea violentă și îndepărtatul Appulus dacic, un dușman care nu e depănat de Pontul Euxin»,

afirma că «dacicul Appulus este tribul care locuia în zona cetății cunoscute mai târziu, sub ocupația romană Apulum» (remarcă făcută înaintea descoperirilor de la Piatra Craivii).

Sala 8 a Muzeului Unirii din Alba Iulia este dedicată exemplificării arhitecturii militare dacice, prin reconstituirea, cu ajutorul unor blocuri de piatră originale, a unei părți din zidul cetății Apulon (Piatra Craivii), considerată pe bună dreptate a fi strămoșul orașului Alba Iulia. Zidul se prezintă cu toate caracteristicile acestui specific murus dacicus.

Rezultă că tribul sau uniunea tribală de aici purta numele de appuli și că atacul în care apar menționați a avut loc în jurul anului 15 a.Chr., undeva în regiunea Dobrogei. Incursiunile dacilor (fără să se cunoască numele tribului din care fac parte) și a altor neamuri se îndreaptă apoi spre vest la granițele și pe teritoriul Pannoniei. Urmarea acestei situații critice pentru romani constă în inițierea de către ei a unei acțiuni de pedepsire, condusă de generalul Marcus Vinicius, ale cărei trupe, urmărindu-i pe atacatori pătrund în Dacia, înaintând pe Valea Mureșului. Fără a se cunoaște în mod cert sfârșitul expediției, cercetătorii au admis, pe baza informațiilor transmise de geograful Strabon, că «pe râul Marisos (Mureș) … romanii își făceau aprovizionările pentru război». Nu se știe dacă trupele romane au ajuns până la Piatra Craivii, dar un lucru se poate bănui, acum începe să se pună temelia cetății, prin ridicarea zidului și acropolei, devenită ulterior, în secolul I p.Chr. o stavilă în fața dușmanilor.

Descoperirile arheologice de la Piatra Craivii, precum și plasarea ei geografică la nord de Alba Iulia corespund cu latitudinea centrului Apoulon. Toate acestea converg spre concluzia că la Piatra Craivii a existat un centru oppidan, care nu este altul decât cel înscris în lista geografului grec Ptolomeu.

Numele tribului, mai precis rădăcina-apol, appel- aparține grupului indoeuropean de cuvinte, însemnând putere, tărie, așa încât termenul – appuliare drept corespondent atributul de «cei viteji», «cei puternici». De la această bază (rădăcină) s-a format și humele centrului locuit de appuli, Apoulon.

Sfârșitul Apoulon-ului dacic se confundă cu însăși soarta statului dac, condus de viteazul Decebal. În înaintarea lor, romanii au incendiat, distrus și transformat în ruine toate așezările și cetăților dacice. Asemenea distrugeri a suferit și Piatra Craivii. De abia în epoca medievală, în cu totul alte condiții, stânca de la Piatra Craivii va deveni locul unui castru feudal, reluându-se astfel noi forme de viață materială.

În 1267 se construiește pe această stâncă, aflată în posesia oaspeților sași din Cricău, o nouă cetate regală, utilizându-se parțial, materiale din fortificația dacică. Această cetate a fost menționată pentru prima dată în anul 1272 cu numele de «Gastrum Kechkes» (Cetatea Caprei), care suplinea, în comitatul Albei, dispariția cetății regale din Alba Iulia.

Stăpânirea pecenegă și cumană în Transilvania a fost doar nominală asupra populației autohtone. Ungurii, zdrobiți în 955 pe râul Leh în Austria, de către germani, și închizându-li-se calea de pătrundere spre Apus și spre Imperiul Bizantin, încep o nouă companie de cucerire a Transilvaniei, la începutul secolului al XI-lea.

Regii Ungariei fac eforturi mari pentru a grăbi cucerirea și stăpânirea efectivă a Transilvaniei. Aceștia recurg la numeroase colonizări în timp și avansează spre est; astfel sunt așezați secuii, la început în părțile Crișanei apoi pe Târnave și abia la sfârșitul secolului al XII-lea în depresiunea Ciucului. La mijlocul secolului al XII-lea vin în Transilvania primii coloniști sași, dar documentele îi amintesc abia în anul 1206, și se referă la privilegiile sașilor colonizați în jurul Albei, la Ighiu, Cricău și Romos. Tot din a doua jumătate a secolului al secolului al XII-lea încep să se contureze noile forme de organizare administrativă, comitatele regale.

La începutul secolului al XIV-lea, episcopii Petru și Andrei ai Transilvaniei au dus o permanentă luptă și o abilă politică, reușind să-și concentreze domeniile, putându-le astfel mai bine apăra și exploata între posesiunile mai importante care aduceau mari venituri episcopiei se numără și cetatea Piatra Craivii.

În secolul al XlV-lea izbucnesc noi conflicte, în care sunt antrenate episcopia și capitlul Albei. Primul are loc prin 1320 între capitlul Albei și sașii din Ighiu și Cricău, care au ocupat cu forța o serie de moșii ale capitlului, între care localitățile Zlatna și Abrud și satele din apropiere: Șard, Oiejdea și Ampoița. După lungi incidente, capitlul se plânge regelui Carol Robert, care în prima fază a fost de partea sașilor. Vrând să slăbească puterea episcopiei de Alba, hotărăște ca aceste localități să rămână oaspeților ce s-au dovedit credincioși față de rege, probabil în luptele pentru ocuparea tronului. După multe insistențe, urmașul lui Carol Robert, regele Ludovic, ordonă voievodului Transilvaniei să înapoieze localitățile capitlului Albei.

Cele mai însemnate evenimente din aceste părți în secolul al XlV-lea au fost luptele ce s-au purtat între episcopul Andrei al Transilvaniei și voievodul Toma al Transilvaniei, doi dintre cei mai mari feudali ai regatului, care au antrenat în aceste ciocniri oști înarmate și au comis adevărate acte de vandalism pe seama obștilor sătești și a maselor țărănești din jurul Albei.

Dintr-un document emis de capitlul din Oradea la 19 februarie 1339 aflăm că voievodul Toma al Transilvaniei ține, fără drept, în stăpânire o serie de sate ale capitlului Albei și are de gând să le schimbe pe alte sate. Acțiunile armate dintre părți încep prin 1340, Toma, voievodul Transilvaniei, dă ordin garnizoanei cetății de la Piatra Craivii, condusă de castelanul Nicolae, zis Ryma să atace direct orașul Alba Iulia, «năpustindu-se înarmat asupra bisericii din Alba și i-a dat foc. A năvălit cu dușmănie asupra orașului Alba și în apropierea acestuia și a luat toate turmele de animale, vite și oi ale oamenilor din acest oraș și mare mulțime de boi și toți caii care se aflau la păscut». În septembrie 1341, la intervenția regelui Carol Robert, s-a încercat o împăcare între episcopul Andrei al Transilvaniei și Toma, voievodul Transilvaniei. Documentul regal amintește de multe nelegiuiri ce s-au comis de o parte și de alta, omucideri, certuri, pârjoliri de sate și foarte multe pagube de ambele părți. Între cei amestecați sunt amintiți și Petru, vicevoievodul Transilvaniei, și alții; împăcarea a fost de scurtă durată deoarece izbucnesc noi lupte între părți. Episcopul se adresează papei Benedict al XII-lea, cu sediul la Avignon,, propunând să fie excomunicate 15 persoane, în frunte cu voievodul și vicevoievodul Transilvaniei, precum și castelanii cetăților de la Piatra Craivii, Lita și Rupea. Conflictele continuă și după moartea regelui Carol Robert și a voievodului Toma. Astfel, în 1346 izbucnește un nou val de ciocniri și violențe. Petru, vicevoievodul Transilvaniei, răpește capitlulului din Alba satul Bucerdea, pe care-1 anexează cetății de la Piatra Craivii și se înstăpânește asupra satului Oarda, apropiindu-se amenințător de Alba Iulia. Sașii din Ighiu și Cricău, la rândul lor, ocupă părți din Șard și Oiejdea, iar regele ia în stăpânire minele de aur din Zlatna. În urma acestor incidente, episcopul Andrei al Transilvaniei refuză în 1349 să-1 primească pe regele Ludovic în cetatea Alba, închizându-i porțile în față, «spre marea necinste a demnități regești». Conflictul se aplanează mult mai târziu, pe timpul regelui Sigismund de Luxemburg și al lui Matei Corvin episcopia și capitlul primindu-și înapoi cea mai mare parte a moșiilor cotropite în prima parte a secolului al XIV-lea.

Documentele din secolele XV și XVI amintesc numeroase frământări, mișcări și răscoale ale iobăgimii și în special acelea de pe moșiile episcopiei și capitlului din Alba Iulia. Ca să scape de obligații, iobagii fug de pe moșii încercând să se stabilească la orașe sau trec, de cele mai multe ori, în Țara Romanească și Moldova. O parte din ei se transformă în haiduci care atacă conacele și pe funcționarii episcopiei, mai ales pe strângătorii de biruri. În 1515, un document regal relatează că în cetatea de la Piatra Craivii se afla un cuib de asemenea haiduci pe care regele îl numește «peșteră a hoților și fugarilor», care atacau moșiile episcopale și nobiliare din jurul Albei. Ei nu au putut fi învinși numai după ce episcopul de la Alba Iulia a organizat o adevărată oaste a nobilimii comitatului Albei cu care a cucerit și a dărâmat cetatea de la Piatra Craivii, cu aprobarea regelui, în 1515.

În anul 1600 marele Voievod Mihai Viteazul, în timp ce era la Alba Iulia, după cucerirea Transilvaniei, făcea dese vânători la Piatra Craivii, locuind, după unele documente, câtva timp la Cricău în clădirea numită «Magna curia», în prezent casă parohială prin cumpărare, numită și astăzi de localnici «curtea mare».

Populația din împrejurimi a folosit ruinele ei ca loc de refugiu până în secolul al XVII-lea. Cronicarul ardelean Wolfgang Bethlen relatează în cronica sa «De rebus transilvanis» un episod tragic petrecut între zidurile părăsite ale castrului de pe Piatra Craivii, în toamna anului 1602, când trupele de mercenari ale generalului Basta au măcelărit fără cruțare pe locuitori satelor din jur, refugiați de teama cumplitelor prădăciuni. Cronicarul spune: «când soldații s-au apropiat de castru, țăranii i-au întâmpinat cu pietre, sulițe, cuțite. Când s-au terminat grămezile de pietre, tâlharii s-au cățărat pe stâncă. S-a început un groaznic măcel, soldații nefăcând deosebire de vârstă și sex. Unii sunt aruncați în prăpastia îngrozitoare, alții rămân agățați de colțurile stâncii iar ceilalți au fost măcelăriți pe loc. Până acolo au mers sălbăticiunile soldaților lui Basta încât nu au lăsat în viață nici măcar un copil din cei 45 de captivi ».

O descoperire interesantă, care confirmă unele afirmații ale cronicarilor din secolul al XVII-lea, a fost făcută în interiorul castrului, între bastion și zidul gros (2,20 m) ce transversa castrul de la N la S găsindu-se o groapă comună de 50/250/0,50 m, conținând 16 schelete (12 bărbați, 3 femei și un copil, cele mai multe fără cap.

Dezvoltarea culturii dacice de la Piatra Craivii atinsese nivelul unei civilizații de tip opidan, fapt care îi asigură un loc important alături de alte populații din afara granițelor Imperiului Roman și ale lumii elene.

Pe lângă importanța istorică pe care o reprezintă cele două descoperiri arheologice de la Piatra Craivii : Cetatea dacică și Castrul feudal, «aceste cercetări deschid perspectiva unui punct turistic de o rară frumusețe unde vizitatorii vor putea admira priveliști încântătoare cu urme ale trecutului glorios al poporului nostru scoase la iveală».

IONELA RUSAN BLAGU

prof.