MOTTO :

Veniți români, veniți la Meca noastră

Veniți la Alba Iulia-n Ardeal…

(„Clopotul Reîntregirii ”- al poetului Adrian Păunescu)

Orașul Alba Iulia se află situat pe cursul mijlociu al râului Mureș, la confluența cu râul Ampoi, într-un loc ferit și binecuvântat de Dumnezeu având ca zid de apărare dealurile împădurite ale Munților Metaliferi și ai Trascăului.

Pe aceste locuri dacii și-au ridicat așezări, iar una dintre acestea a fost și așezarea numită THARMIS, care a avut un rol important  în istoria acestor locuri lăsând în urmă  numeroase vestigii.

În anul 106 d. Hr., după înfrângerea poporului  dac de către armatele imperiale romane pe malul râului Mureș a fost ridicată o fortificație din piatră care a avut rolul de a adăposti în incinta  ei Legiunea a XIII-a Gemina (106-271) dislocată de la Viena cu scopul de a asigura transportul pe râul Mureș a zăcămintelor de sare și de a păzi ținuturile  aurifere și transportul aurului spre Roma. Aici își avea reședința  guvernatorul  Daciei Superior, iar apoi a Daciei Apulensis. Castrul primind numele de Apulum.

După retragerea armatei și administrației romane din Dacia, începând cu anul 256 d. Hr., pe timpul domniei împăratului Lucius Aurelianus (270-275), fiind și sub presiunile popoarelor migratoare, armatele romane au fost retrase pe linia Dunării (271-274).

Numele de BĂLGRAD dat orașului a venit pe o filieră a migratorilor bulgari când în perioada anului 830, hanatul bulgar condus de hanul OMURTAG (814-831)  se extinsese până la nord de râul Mureș, având ca scop controlul sării, iar aspectul zidurilor albe din calcar ale castrului i-au dat acest nume.

În timp fortificația și orașul au primit și alte nume pe filiera maghiară Gyulafehervar (Orașul Alb a lui Gyula).

În cetatea medievală și-a găsit refugiul voievodul Transilvaniei Ioan de Hunedoara (1441-1446), după înfrângerea suferită în luptele purtate cu otomanii în bătălia de la Sântimbru din 18 martie 1442. Voievodul a contribuit la refacerea catedralei Romano-Catolice care suferise unele distrugeri în perioadele invaziei mongole 1241-1242 a răscoalelor sașilor din perioada anilor 1277; 1308; 1317 și a altor atacuri din afară transformând-o în necropolă a familiei.

Cetatea medievală a început să fie refortificată începând cu anii 1516 și 1525, prelații episcopiei fiind sprijiniți cu fonduri bănești atât de regele Vladislav II a Ungariei (1490-1516) cât și de regele Ludovic II al Ungariei (1516-1526).

Cetatea Bastionara din Alba Iulia

După bătălia de la  Mohacs din 29 august 1526, urmată de ocuparea capitalei regatului ungar Buda de către oștile otomane conduse de  sultanul Suleiman I „Magnificul” (1520-1566), în anul 1541 regatul Ungar a fost împărțit în trei provincii: Ungaria Regală cu capitala la Bratislava; Ungaria de Răsărit (otomană) cu capitala la Buda; și Transilvania Autonomă cu capitala la Alba Iulia, care, începând din anul 1542, a fost transformat din voievodat  în principat și capitală a Regatului Ungariei de Răsărit 1542-1551; 1556-1570.

Într-unul dintre palatele episcopale și-a mutat reședința văduva regină consort a Ungariei de Răsărit, Isabella Jagiello Zapolya (1519-1559) împreună cu fiul ei regele minor neîncoronat, Ioan II Sigismund Zapolya (1540-1570), primul principe al Transilvaniei (1570-1571).

După moartea principelui, la domnie s-au perindat domnitori și principi atât de confesiune catolică, cât și reformaț-calvină.

Pe data de 1 noiembrie 1599, după bătălia  de la  Șelimbăr  din 18 oct. 1599, pe poarta „Sf. Gheorghe” a Cetății medievale de la Alba Iulia și-a făcut intrarea triumfală domnitorul tuturor românilor Mihai Viteazul (1558-1601), care a stăpânit cetatea până după bătălia de la  Mirăslău 18 septembrie 1600, când,  fiind învins de generalul Giorgio Basta împreună cu forțele opozante lui Mihai  Viteazul, a fost nevoit să se retragă din Ardeal.

Cetatea a fost distrusă și incendiată de mercenarii comandați de generalul cu origini albaneze Georgio Basta (1550-1607), guvernator imperial al Transilvaniei între anii 1601-1604 și de nobilul Moise Secuiul (1553-1603).

Epoca în care Alba Iulia a fost capitala Principatului Transilvan, 1542-1699, a cunoscut ample progrese constructive, cetatea beneficiind de fonduri și forță de muncă în vederea consolidării lucrărilor defensive ale acesteia construindu-i-se pe timpul domnitorului Gabriel Bethlen (1613-1629), sisteme moderne de apărare de tip  bastionar lucrate de către  arhitecți italieni (Bastionul Sașilor și Bastionul Principelui sau Bethlen).

După anul 1683, când otomanii au fost înfrânți de către trupele creștine în bătălia  pentru Viena (17 iunie -12 septembrie 1683), Imperiul Habsburgic victorios a început să-și întindă tentaculele de acaparare asupra teritoriilor stăpânite până atunci de otomani.

Prin semnarea Tratatului de la Blaj, 27 oct. 1687, între domnitorul Transilvaniei  Mihai Apafi I. (1661-1690) și reprezentanții Casei de Habsburg, care consfințea  trecerea Transilvaniei sub autoritatea austriacă, Alba Iulia, dintr-o cetate strălucitoare  cu castelele și palatele ei altădată pline de viață devine o cazarmă în care, atât ziua, cât și noaptea, se auzeau mărșăluind trupele de ocupație.

Colaborarea clericilor reformați-calvini și a populației din cetate de aceeași confesiune cu trupele insurgenților „CURUȚI”, antihabsburgici, conduși de principele Francisc Rakoczi II (1704-1711), a trezit mânia  generalului imperial Antonio von Caraffa (1646-1693), din ordinul căruia, în semn de represalii, o parte din zidurile de apărare ale cetății au început să fie demolate, în perioada  27 oct.-31 nov. 1704

Transilvania a intrat definitiv în stăpânirea habsburgică după pacea de la Satu Mare din 29 aprilie 1711, între Casa de Habsburg, moșierii unguri și insurgenții „Curuți”.

Cetatea medievală de la Alba Iulia pierzându-și statutul de capitală a Transilvaniei fiind mutată la Sibiu, a intrat într-un amplu proces de reconstrucție militară în stil cetate bastionară cu scopul de a fi consolidată stăpânirea imperială și de a fi un puternic bastion defensiv în cazul unui atac otoman. 

Construcția cetății bastionară de tip VAUBAN a durat începând cu anul 1715-1738 (23 de ani). Primul arhitect al cetății care a întocmit și planurile de construcție a fost lt.col.  inginer de geniu italianul Giovanni Morando Visconti (1652-1717), iar după moartea acestuia răpus de ciumă, a urmat tot un arhitect italian, Giuseppe de Quadri  (1689-1727). 

Noua cetate, cu o suprafață totală de 110 hectare,  avea 7 bastioane: – Bastionul Eugeniu de Savoya  „Sf. Eugeniu”;  –  Bastionul  Ștefan de Stenvil „Sf. Ștefan”;  –  Bastionul ”Sfânta Trinitate”;  – Bastionul  ”Sf. Mihail”;  – Bastionul  ”Sf. Carol de Boromeo”;  – Bastionul ”Sf. Elisabeta”;  –  Bastionul ”Sf. Ioan de Capistrano”. Cetatea mai avea și 7 porți de acces în diferite zone ale fortificației. Zidurile bastioanelor au la bază  2,5 m grosime, iar înălțimea este de aproximativ 12 m.

Rolul cetății a fost unul militar defensiv, aceasta fiind asediată o singură dată în perioada 25 martie-26 iulie 1849 de către trupele insurgenților maghiari conduși de generalul cu origini polone Jozef Bem (1795-1850), dar fără succes.

Cetatea a fost temnița pentru judecare a conducătorii martiri ai neamului românesc Horea, Cloșca și Crișan. Primii doi, în temnițele corpului de gardă principal, iar  ultimul într-o încăpere în zidul cetății lângă poarta a 4-a.

În Cetate Alba Iulia a staționat pentru puțină vreme tribunul revoluționarilor din Munții Apuseni, Axente Sever (1821-1906), care a venit în sprijinul apărătorilor Cetății pe timpul asediului acesteia în 1849.

Pentru români, cel mai important rol avut de Alba Iulia este că aici a avut loc Marea Adunare Populară de la 1 Decembrie 1918 și crearea României Mari.

În perioada martie 1921 – septembrie 1922, prin demolarea  casei guvernatorului și a altor  imobile, în Cetate a fost construită CATEDRALA ÎNCORONĂRII (CATEDRALA REÎNTREGIRII) cu hramul „Sfânta Treime”, cu fonduri primite de la Casa Regală a României Mari.

În prezent, Cetatea bastionară a fost restaurată și dată spre vizitare turiștilor veniți din toată lumea.

Ca urmare a unor lucrări  de amenajare a esplanadei din fața Catedralei Arhiepiscopale catolice  Sf. Mihail, au fost descoperite ruinele primei  biserici episcopale de rit creștin răsăritean, datând din secolul X  (950) păstorită de episcopul HIEROTHEOS. În prezent aceste ruine  sunt acoperite cu  o mușama specială și pământ pentru „conservare”, existând un singur panou care atestă prezența acestei biserici în sistem QR.

Col. (retr.)  Nicolae Paraschivescu

 Jurist Dragomir Vlonga