27-28 august 1940. Cine, unde şi cum a decis răşluirea Ardealului!

„Ungaria trebuie să accepte efectiv orice compromis deoarece nu ar obține nimic prin propriile ei eforturi, ci datorează satisfacerea revendicărilor ei exclusive fascismului și național-șovinismului. României trebuie să i se arate limpede că un compromis cu Ungaria înseamnă totuși salvarea unui teritoriu național, care, la urma urmelor, este încă destul de mare” (Adolf Hitler)

După eşuarea tratativelor româno-ungare de la Turnu Severin (24 august 1940), încercând „să evite cu orice preţ o criză în Balcani”, Joachim von Ribbentrop propune lui Galeazzo Ciano (26 august) convocarea, la Viena, a miniştrilor de Externe român şi ungar pentru a li se transmite sfaturile amicale ale Axei în vederea găsirii unei soluţii”, demersul urmând a fi însoţit de un avertisment” în sensul că cel care nu acceptă sfatul îşi ia toată răspunderea unor viitoare consecinţe”. Convocat în Germania şi întrebat de Joachim von Ribbentrop care este poziția sa în ceea ce privește noua frontiera româno-ungară, Wilhelm Fabricius propune desprinderea de România a unei regiuni de frontieră, locuită în majoritate de maghiari. Considerând acest teritoriu prea mic, ministrul de Externe german adaugă şi Clujul. La insistențele lui Carl Clodius a fost inclusă și regiunea secuiască.

Decizia finală (cedarea de către România a 40.000 kmp; ungurii ceruseră 60.000 kmp) avea să fie luată de Hitler la 28 august, când Joachim von Ribbentrop și Galeazo Ciano i-au prezentat propunerile privind teritoriul românesc care urma să fie atribuit Ungariei. După ce a apreciat că un conflict în Balcani nu poate fi decât defavorabil Germaniei şi Italiei, Hitler a decis: „Trebuie să impresionăm deci România și Ungaria cu urmările grave pe care le-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigentă. Trebuie să li se arate limpede că un conflict ar fi în dezavantajul ambelor țări și că Germania și Italia își vor apăra în orice caz interesele, dacă va fi cazul. Este deci oportun pentru ambele țări să accepte compromisul. Ungaria trebuie să accepte efectiv orice compromis deoarece nu ar obține nimic prin propriile ei eforturi, ci datorează satisfacerea revendicărilor ei exclusive fascismului și național-șovinismului. României trebuie să i se arate limpede că un compromis cu Ungaria înseamnă totuși salvarea unui teritoriu național, care, la urma urmelor, este încă destul de mare. […] Să se dea o asigurare în legătură cu existenţa statului român în continuare, deaorece, după reglementarea conflictului, integritatea teritorială a acestui stat este efectiv în interesul Italiei şi Germaniei”.

A decis ca noua linie de demarcaţie româno-ungară să corespundă intereselor şi planurilor viitoare de acţiune germană: stăpânirea (prin intermediul Ungariei) a crestelor Carpaţilor Orientali, pătrunderea până în apropiere de Braşov pentru a proteja” zona petroliferă, dezbinarea Ungariei şi Românei în aşa fel încât ele să fie ţinute ca două bucăți de fier incandescente și de a le modela în interesul Germaniei”, așa cum avea să recunoască Joachim von Ribbentrop. S-a mai hotărât să nu se ducă convorbiri cu niciuna dintre cele două delegații, ci la un moment dat, să se supună părților română și ungară o hartă comună germano-italiană, cu linia de demarcație stabilită, care să nu mai constituie un subiect de discuție”.  Odată stabilită procedura, Joachim von Ribbentrop și Galeazo Ciano au împachetat harta și s-au deplasat, în seara zilei de 28 august, la Viena.

Pentru a fi sigur că planul va fi aplicat cu orice preț, Hitler a cerut să se ia măsuri militare corespunzătoare, Înaltul Comandament al Wehrmacht-ului ordonând să fie pregătite forţe militare de blindate, motorizate şi aeropurtate pentru a ocupa zona petroliferă de la Ploieşti, în cazul eşecului noilor încercări de mediere paşnică”. În acest timp, la Budapesta, Teleki Pál a făcut cunoscut că poziția guvernului ungar este de a impune cu orice preț punctul de vedere de a pretinde în mod consecvent Clujul și întregul ținut locuit de secui”. Pentru CsákyIstvan ultima concesie consta în organizarea unui plebiscit care să hotărască cu privire la apartenența orașului Brașov”.

La Bucureşti, regele Carol al II-lea a cerut să se insiste pentru aplicarea principiului etnic și a schimbului de populație (s-au luat în calcul și limitele eventualei cedări de teritoriu: între 10.000 și 18.000 kmp).

29 august 1940. Dictatul/arbitrajul” de la Viena!

Mihail Manoilescu: „Este îngrozitor; ni se cere un arbitraj pe care trebuie să-l acceptăm până astă-seară și care pune în discuție o cesiune între 25 000 și 65 000 kmp. Dacă nu-l acceptăm va fi sfârșitul României. Mi-au spus-o clar”.

Discutând mai întâi cu delegația ungară condusă de Csáky István, Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano au propus ca diferendul ungaro-român în problema Transilvaniei să fie soluționat prin „arbitraj”. Cerând un timp de gândire”, ministrul de Externe ungar a informat guvernul la Budapesta că puterile Axei „sunt dispuse să preia controlul de judecător în litigiul dintre Ungaria şi România” şi a întrebat dacă este de acord să primească ca irevocabilă hotărârea pe care o va lua această instanță”, dând asigurări că arbitrii” au lăsat să se înțeleagă că cunosc pretențiile Ungariei și că vor căuta să le ia în considerare atunci când își vor forma decizia juridică”. Întrunit în ședință extraordinară, guvernul ungar a decis să se supună fără condiții” deciziei luate de reprezentanţii Germaniei şi Ungariei.

Arbitrajul” a fost propus de Joachim von Ribentrop și lui Mihail Manoilescu asentimentul guvernului român fiind cerut până la ora 8 seara” (cu precizarea că nu trebuia cifrat deoarece ar cere prea multă vreme”). Deoarece, ministrul român al Afacerilor Străine a dezmințit faptul că guvernul de la Bucureşti ar fi cerut vreodată arbitrajul (Arbitrajul în chestiuni teritoriale – a precizat Mihail Manoilescu – nu poate să se facă cu un risc nemărginit fiindcă aceasta echivalează cu a da dreptul cuiva să dispună ad libitum de teritoriul naţional, lucru la care n-ar consimţi niciodată un stat”), Joachim von Ribbentrop a replicat că nu există arbitraj cu mâinile legate, fiindcă libertatea absolută a arbitrilor este esenţa oricărui arbotraj”, apoi a vorbit în termeni impresionant de apăsați” de atacul concomitent al Rusiei și al Ungariei ca de un lucru ce ar fi înțeles între aceștia” și a atras atenția că dacă Majestatea Sa regele ar fi rău sfătuit și nu ar primi acest arbitraj, atunci ar fi în câteva zile sfârșitul României”. După ce a precizat că germanii nu mai puteau să facă nicio presiunea asupra ungurilor, care ar intra a doua zi în război”, a cerut ca România să nu considere acest lucru ca un bluf, pentru că Führer-ul nu face bluf”.

Galeazzo Ciano a precizat şi el că era autorizat de Benitto Musssolinni să declare că în situația în care România nu ar accepta arbitrajul s-ar crea ,,dificultăți Axei și ei vor socoti atunci România printre dușmanii lor”. În același sens, Wilhelm Fabricius a precizat lui Valer Pop că în caz de război Germania și Italia vor fi de partea ungurilor.  În final, Joachim von Ribbentro a scăpat o vorbă” despre suprafața care ar fi trebuit cedată de România și a declarat că viitoarea graniță nu putea fi pur etnică” deoarece schimbul de populație era dificil de realizat. A conchis că soluția trebuia să constea într-o sinteză între principiul teritorial și principiul etnic” și a precizat că teritoriul ce trebuia cedat de România se situa între 68.000 kmp, cât a cerut Ungaria, și 25.000 kmp, cât a oferit România.  La protestul lui Mihail Manoilescu că noi n-am vorbit niciodată de așa ceva”, ministrul german de Externe a atenționat că în caz contrar „veți face război și veți pierde toată Transilvania”.

Eroarea lui Joachim von Ribbentrop avea să fie recunoscută de Wilhelm Fabricius, în cursul nopții, când a precizat că cifra de 25.000 kmp nu a fost propusă niciodată de România.  În final, ministrului român al Afacerilor Străine i s-a pus următoarea alternativă: S-au primim arbitrajul astăzi, sau cel mai târziu în cursul nopții, așa ca mâine să se poată da hotărârea și în cazul acesta ne vom bucura de garanția absolută a puterilor Axei pentru integritatea României împotriva tuturor, chiar și de la răsărit, sau dacă nu primim vom fi mâine atacați de Ungaria și de Rusia și va fi sfârșitul României”. Acest lucru avea să fie repetat de mai multe ori.

Consternat și deprimat după discuția cu miniștrii de Externe german și italian, Mihail Manoilescu a revenit printre colaboratori și le-a declarat: „Este îngrozitor; ni se cere un arbitraj pe care trebuie să-l acceptăm până astă-seară și care pune în discuție o cesiune între 25.000 și 65.000 kmp. Dacă nu-l acceptăm va fi sfârșitul României. Mi-au spus-o clar”. Apoi a transmis la București: „Situația este mult mai rea… Toate încercările mele de a schimba sau atenua hotărârea au fost zadarnice”.

În timpul celei de-a doua întrevederi cu Mihail Manoilescu, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au făcut cunoscut că Arbitrajul urmează să fie acceptat fără nici o rezervă și condiție, sau respins”. Cei doi au mai comunicat că în caz de neacceptare a arbitrajului”, Axa se va dezinteresa de soarta sud-estului Europei și consecințele pot fi pentru România o totală distrugere a ființei sale de stat”. În cazul acceptării, Germania și Italia ofereau garantarea frontierelor României față de oricine, prin totalitatea forțelor lor armate”. Au comunicat că ultimul termen era la ora 24.

Noaptea târziu, Mihail Manoilescu i-a declarat lui Wilhelm Fabricius că nici „rușii nu ne-au tratat în felul acesta, fiindcă, la urma urmei, ne-au dat un ultimatum de trei zile pe când ei ajung să ne socotească răgazul cu orele și minutele”. Ignorând spusele ministrului român de Externe, acesta i-a atras atenția că Joachim von Ribbentrop nu se culcase încă așteptând comunicarea noastră”. Peste ani, tot Mihail Manoilescu avea să consemneze în Memorii: „Niciodată n-am simțit mai dureros ce rău este să fii o țară mică, care nu-și poate croi singură destinul, și să atârni de țările mari care hotărăsc soarta lumii”.

Tot la Viena, Raoul Bossy apreciază, într-o discuţie cu Pellegrino Ghigi, că România a fost înşelată de două ori: ,,mai întâi când ni s-a afirmat de Axă că baza concesiunilor noastre teritoriale ar fi schimbul de populaţii şi a doua oară când ni s-a declarat personal că delegaţia română este oftită la Viena nu pentru arbitraj, ci pentru o examinare a situaţiei”. Apoi, avea să consemneze, în Jurnal: „Cruzimea arbitrilor siniştri ce vor decide – sau care, mai bine zis au decis soarta noastră depăşeşte orice margini în noaptea aceasta tragică”.

Convocat în noaptea de 29 spre 30 august 1940, Consiliul de Coroană a decis cu 21 de voturi pentru, 10 împotrivă şi o abţinere „acceptarea arbitrajului puterilor Axei asupra tratativelor româno-maghiare”, aşa cum consemna Comunicatul Casei Regale.

  • Împotriva cedării s-au pronunţat: C.I.C. Brătianu, Ion Mihalache, Mihai Popovici, Victor Iamandi, Victor Antonescu, A.C. Cuza, Arthur Văitoianu, dr. Constantin Angelescu, Silviu Dragomir, mitropolitul Nicolae Bălan.
  • Pentru cedare: Constantin Argetoianu, Alexandru Vaida-Voevod, Gheorghe Mironescu, Dumitru Caracostea, Nichifor Crainic, contraamiralul Nicolae Păiş, Ion Moţa, Horia Zelea Codreanu, Andrei rădulescu, Ion V. Gruia, Radu Budişteanu, Ion Macovei, Î.P.S. Patriahul României Nicodim Munteanu, generalul David Popescu, dr. Victor Gomoiu, Gheorghe Tătărescu, generalul Gheorghe Mihail, Vasile Noveanu, generalul Ernest Baliff, Mihai Priboianu, Ion Gigurtu.
  • S-a abţinut: Teofil G. Sidorovici.

Hotărârea a fost comunicată la Viena la orele 3.50, fiind înmânată lui Wilhelm Fabricius, care aștepta cu nerăbdare.

Fiecare şi-a argumentat votul după ştiinţa şi conştiinţa lui.

  • C.I.C. Brătianu s-a declarat împotriva cedării: „Nu poate să ne sacrifice cineva pentru că aici nu este o chestiune de vreun drept al lor, de un drept milenar care n-a existat niciodată, pentru ca să revendice teritorii şi populaţie românească. Dar românii au luptat acolo sute de ani ca să scape de robie. Şi acum să cadă iar în ea? Putem să facem acest lucru?… Relaţiuni bune în viitor se vor crea între ţările care au rupt din trupul nostru şi noi? Imposibil, din contră, va fi o vrăjmăşie şi mai mare”.
  • Ion Mihalache, fruntaş naţional-ţărănist, a apreciat că „pământul ţării nu se poate discuta, nici ceda”.
  • Mihail Popovici s-a pronunţat pentru rezistenţă: „O naţiune de 16 milioane nu poate pieri, nu poate fi nimicită… Nu se poate ca un popor de 16 milioane să permită să se împartă ţara lui şi să nu se ajungă la nimic, fără să se verse o picătură de sânge. Este cu putinţă aşa ceva? Cum vor putea generaţiile viitoare să trăiască cu o astfel de istorie?… O naţiune de 16 milioane de oameni nu va pieri, oricare ar fi încercările pe care va trebui să le suporte în vremurile acestea”.
  • Mitropolitul Nicolae Bălan: „Un popor care nu este în stare să se apere şi să aducă jertfe pentru aspiraţiunile sale este menit pieirii”.
  • Constantin Argetoainu: „Ne aflăm faţă de un ultimatum care ne este adresat nu de Ungaria, ci de Germania, învingătoarea Europei. Ce putem face? Să discutăm cu învingătorii?… Nu discutăm şi nu ne putem ocpune, ne supunem, suntem cu genunchii pe grumaz; să ne spunem un singur lucru: atâta timp cât va rămâne o Ţară Românescă, atâta timp cât va rămâne intactă o parte a poporului român, fie şi despărţit de o graniţă, atâta timp cât va rămâne o armată, un steag şi un rege eu nu-mi pierd nădejdea… A refuza ultimatumul care ni se dă ar fi să mergem la distrugere sigură…. În asemenea condiţiuni, eu cred că, smeriţi, cu durerea în inimă, nu putem decât să ne supunem ultimatumului pe care l-am primit şi să lăsăm restul în voia lui Dumnezeu”.
  • Alexandru Vaida Voevod a pledat pentru primirea arbitrajului „fără amânare şi cât se poate mai curând din punct de vedere tehnic ca nu cumva să venim în întârziere şi după aceea să ispăşim”.
  • Contraamiralul Nicolae Păiş, minsitrul Aerului şi Marinei: „Pentru existenţa unei naţiuni trebuiesc patru elemente: un teritoriu, o armată, un guvern şi un rege. Prin acceptarea arbitrajului avem posibilitatea să menţinem naţiunea română mai departe… Sunt pentru primirea arbitrajului”.
  • Generalul Gheorghe Mihail, vice-premier şi şef al Marelui Stat Major: „Spiritul oştirii este pentru a se bate. Acest spirit însă trebuie stăpânit, faţă de situaţia materială a oştirii şi faţă de numărul celor cu care vom avea de luptat, ungurii şi ruşii. Pe unguri îi putem bate; pe ruşi îi putem stăpâni câtva timp, pe urmă suntem daţi înapoi. În concluzie sunt pentru a primi acest arbitraj şi a se stăpâni spiritul aşa de agresiv al oştirii noastre, în interesul păstrării statului român”.
  • Generalul Ernest Baliff, consilier regal: „Cu profundă durere în suflet sunt pentru arbitraj, dacă ni se respectă graniţele care vor rămâne”.
  • Regele Carol al II-lea zice că s-a pronunţat pentru „rezistenţă”.
  • Au lipsit: Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu şi Horia Sima.

În timpul dezbaterilor, Ernest Urdăreanu a intrat în sală și a citit o telegramă în care se făcea cunoscut că, la Viena, Wilhelm Fabricius a atras atenția că Germania ,,nu-și ia nicio răspundere dacă în termen de cinci minute nu dăm răspunsul”.

Articol preluat din Revista ART-EMIS 30.08.2020

Alesandru Duţu

Col. (r) Prof. univ. dr.