Este meritul incontestabil al unei elite intelectuale și politice care a făcut Revoluția de la 1848 și, iată, doar un deceniu mai târziu reușea îndeplinirea unuia dintre obiectivele asumate în proiectul revoluționar. Conjunctura nu a fost nici atunci liniștită. Dar într-o mare de interese contradictorii ale Marilor Puteri, unioniștii români au avut inteligența, curajul și neînduplecarea de a-și îndeplini visul. Și șansa a ținut atunci cu cei hotărâți.

La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor. Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, formate din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

După război, în 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris se iau decizii care privesc și principatele Moldovei și Țării Românești. De exemplu, Moldovei i se atașează trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad.

În contextul discuțiilor despre unirea celor două principate, în 1857 Marile Puteri acordă acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre Unire. În acest scop, se constituiau adunări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.

În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai controversată. Aici, caimacanul (locțiitor la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc.

Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles. Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la nivel european. Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon, și regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, astfel, anulate.

În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești.

În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la principatele române, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri. Unirea propusă aici s-a dovedit a fi mai degrabă una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte, ca până atunci, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic, Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata. Capitalele rămâneau aceleași, la București și Iași, și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți.

Unirea Principatelor Române: Problema Principatelor a fost pusă în cadrul Congresului de contele Walewski, ministrul de Externe al Franței.

Principale măsuri care au vizat Principatele au fost:

  • desființarea protectoratului rusesc și înlocuirea lui cu o garanție colectivă a Marilor Puteri. Prin acest fapt s-a reușit eliminarea influenței rusești și asigurarea că trupele țariste nu vor mai putea străbate teritoriul Principatelor fără acordul puterilor garante. Astfel, era se stopată posibila înaintare a Rusiei în Balcani.
  • cedarea sud-estului Basarabiei Principatului Moldovei. Această măsură a îndepărtat Rusia de gurile Dunării. Libera circulație pe Dunăre sub atenta supraveghere a Comisiei Europene a Dunării. Scoaterea Dunării de sub influența rusească era o prioritate strategică pentru puterile din centrul Europei.
  • suzeranitatea otomană era menținută. Fiind sub suzeranitate otomană, Principatele nu puteau avea propria politică externă, fapt ceea ce constituia o garanție în plus că cele două teritorii nu vor cădea sub sfera de influență rusească.
  • armata națională. Măsura dădea Principatelor posibilitatea de a-și asigura ordinea internă.

Unirea Principatelor Române: opiniile Marilor Puteri,  împărțite

  • Franța. Instrumentul din cadrul politicii externe franceze elaborată de Napoleon al III-lea avea la bază principiul naționalităților, care presupunea ca fiecare națiune să își decidă singură soarta. Acesta era doar un pretext dintr-un proiect mult mai amplu prin care împăratul francez a încercat pe tot parcursul domniei sale să refacă prestigiul țării sale după Congresul de la Viena din 1815 și să readucă Franța la statul de primă putere de pe continent. Se înțelege astfel de ce problema Principatelor a fost adusă în discuție tocmai de Franța. De asemenea, unirea Principatelor constituia un pretext în rivalitatea franco-habsburgică.
  • Rusia. Fiind puterea învinsă, ea nu a avut un cuvânt de spus, însă nu era deranjată de o eventuală unire a Principatelor.
  • Prusia. Prusia dorea, de asemenea, să lezeze interesele habsburgice deoarece își dorea unificarea Germaniei în jurul ei sub casa de Hohenzollern și nu în jurul Austriei și casei de Habsburg.
  • Marea Britanie. Deși inițial susține ideea unirii, în cele din urmă s-a opus deoarece Imperiul Otoman a garantat neutralitatea strâmtorilor (niciunui vas militar sub pavilion străin nu i se va permite străbaterea strâmtorilor), iar Marea Britaniei nu mai avea astfel nici un interes strategic.
  • Imperiul Otoman. S-a împotrivit deoarece se putea constitui un precedent.
  • Imperiul Habsburgic s-a opus pentru a leza interesele Franței.

În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-și decidă singure soarta în cadrul unor divanuri ad-hoc.

24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române: Surpriza alegerilor domnitorilor din cele două principate

În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, iar profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că principatele române nu pot fi conduse de același domnitor, și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza.

Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate conduse de același domnitor. Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, a pus bazele statului român modern. Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de către marile puteri pe parcursul domniei sale.

În anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând astfel unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.

Constituția adoptată la 1 iulie 1866, consfințește denumirea oficială, România, iar la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România.

Alexandru Ioan Cuza, artizanul unirii de la 24 ianuarie 1859

Alexandru Ioan Cuza, artizanul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părțile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comiși, ispravnici. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol.

Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad. A învățat până în 1831 la Iași, la pensionul condus de francezul Victor Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri.

În anul 1835 își ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept și medicină, pe care nu le finalizează, și devine membru al Societății economiștilor de unde își va înainta demisia în 1840.

La 30 aprilie 1844 se căsătorește cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca) (fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza) și sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.

În timpul Revoluției de la 1848, Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iași, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntașii adunării arestați din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat și Cuza, însă acesta a reușit să scape de sub pază și să fugă în Transilvania.

A participat, de asemenea, la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.

Ulterior devine președinte al judecătoriei Covurlui între 1849 – 1851 și 1855 – 1856, director al Ministerului de Interne – în 1851, primind în această perioadă și rangul de vornic.

La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galați, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balș.

Ca formă de protest față de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza și-a dat demisia din funcția de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însă, Cuza a fost acceptat chiar și de partizanii celor doi Sturza care candidau susținuți de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaților prezenți în Moldova.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României și a primului guvern unitar, prin reformele sale – adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului -, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.

După domnie a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde își manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul țării pentru aducerea unui principe străin, așa cum făgăduise și să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forțate de la 11 februarie 1866. Deși Cuza a dorit întotdeauna să revină în țară, principele Carol a considerat că nu este oportun din cauza situației politice din cel moment.

Ulterior Cuza este răpus de boală și se mută la Florența, însă moare la Heidelberg unde plecase la tratament, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.

Este înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.

*

Surse:

Enciclopedia României, Wikipedia, Alba24, Liviu Zgârciu – istoric Muzeul Național al Unirii Alba Iulia