Moto: „Acesta este Câmpul Pâinii!

Se pare că natura a făcut anume acest areal pentru lupte –

și lupte nu de oameni ci de giganți”

 (Aron Densușianu – 1864)

Această mare bătălie a avut loc pe un șes întins al luncii râului Mureș, între localitatea Șibot (Alba) și municipiul Orăștie (Hunedoara), pe data de 13 octombrie 1479. O bătălie care a reprezentat modelul unității creștinilor împotriva invaziei otomane, tăria unor caractere, sacrificiul în lupta și eroismul unor elite, fiind un moment de cotitură în ducerea acțiunilor de luptă împotriva tăvălugului otoman din ultima parte a sec. XV din Transilvania și Regatul Ungar.

Urmașul voievodului Transilvaniei, Ioan de Hunedoara (1407-1456), fiul său mai mic Matei Corvin (1443-1490), rege al Ungariei în perioada anilor 1458-1490, nu a reușit să se ridice la nivelul tatălui său din punct de vedere militar și strategic, iar perioada anilor 1456-1478 nu a fost lipsită de confruntări militare între Imperiul Otoman și Regatul Maghiar.

Intențiile turcilor fiind bine cunoscute transilvănenilor deoarece cu câteva luni înaintea bătăliei, atât prin intermediul spionilor negustori sași, cât și prin intermediul domnitorilor din Țara Românească și Moldova, se cunoștea despre pregătirile otomanilor în vederea executării unei expediții de cucerire în Transilvania de o mai mare amploare.

Pe data de 20 aprilie 1479 domnitorul Moldovei, voievodul Ștefan Cel Mare (1433-1504) îi informa pe brașoveni despre intențiile turcilor. Pe data de 3 iulie 1479 voievodul Transilvaniei Ștefan V Bathory de Ecsedc (1479-1493) îi anunța pe brașoveni că turcii au ajuns în Țara Românească iar domnitorul acestei țări, Basarab IV cel Tânăr (Țepeluș) se pregătea să atace Făgărașul pentru a pune mâna pe Laiotă Basarab fostul domn al Țării Românești și rivalul său la domnie.

Pe data de 14 august 1479 voievodul Bathory se afla cu o lună înainte de bătălie în Cetatea orașului Sebeș, unde aștepta informații despre numărul efectivelor otomane precum și a oștii lui „Țepeluș” Vodă.

Armatele otomane se puseseră deja în marș îndreptându-se spre Transilvania luând ca itinerar de înaintare varianta Olteniei, pe direcția Jiu, Gilort, Novaci de unde se făcea trecerea peste Munții Carpați prin obârșia Lotrului după care se cobora pe valea râului Sebeș.

Oștirile otomane odată ajunse în Transilvania au început o amplă campanie de jaf în zonele și localitățile pe care le străbăteau. Primele acțiuni de jaf și cotropire au aparținut oștilor pașei Isa-Bei, urmate a doua zi de cele ale pașei Ali-Bei.

Se spune că în acțiunile celor două oștiri au fost trecute prin foc și sabie 200 de localități, turcii înaintând până dincolo de capitala Transilvaniei Alba Iulia. Luând cu ei în robie foarte mulți locuitori ale orașelor și satelor pe care le-au  cucerit, cu precădere multe femei pentru haremurile lor și copii pentru a-i pregăti ca viitori ieniceri.

Zona dintre localitățile Orăștie și Sebeș a reprezentat centrul de acțiune a pașei Mihaloglu Iskender-Bei, în a treia zi, pe data de 11 octombrie 1479. În acest perimetru otomanii au creat mari distrugeri luând și multe vieți omenești nevinovate.

Incursiunile din anul 1479 au fost de o amploare mult mai mare decât cele din anul 1420, cel mai mult de suferit au avut așezările săsești.

Orașul Sebeș, după ce a fost asediat și cucerit, a suferit pierderi importante, cu toate că, în urmă cu câteva zile, în oraș fusese voievodul Bathory care i-a avertizat pe locuitorii din zonă să se refugieze în munți și pădurile din apropiere.

În zilele de dinaintea bătăliei, otomanii, comasați într-un raion în zona Orăștiei, au pus la cale un nou itinerar de întoarcere în Țara Românească. Despre aceste evenimente a fost informat și regele Matei Corvin al Ungariei (1443-1490) încă din prima jumătate a lunii august 1479.

În situația creată, voievodul Ștefan Bathory își concentrează trupele în Cetatea Alba Iulia, de unde printr-un mesager va cere și sprijin militar comitelui Paul Chinezu (1432-1494), Ban al Timișoarei.

După ce otomanii ș-au pus în mișcare oștile pe direcția localității Sebeș (Alba) din raionul de concentrare al localității Orăștie, Bathory în fruntea oștilor sale îi va urmări pe otomani până în zona localității Șibot (Alba) unde își va ridica și tabăra într-o zonă mai deluroasă care mărginea lunca râului Mureș, un șes neted numit „Câmpul Pâinii” (locul unde voievodul și-a așezat tabăra se numește și în prezent „Tăbărâște”).

Oastea otomană aflată în retragere spre Țara Românească prin elementele proprii de cercetare află de intențiile voievodului oprindu-se la Șibot, unde vor ocupa un dispozitiv de luptă.

Bătălia care urma să se desfășoare, a pus față în față armata transilvană cu aliații ei creștini, pe de o parte, iar pe cealaltă, armata otomană împreună cu cea a Țării Românești, care pătrunsese în Transilvania într-o expediție de intimidare, jaf și cotropire. Confruntarea dintre cele două forțe a reprezentat actul final al acestei expediții care, inițial, a fost îndreptată pentru a asedia și cuceri orașul fortificat Sibiu, evitat din motive necunoscute în ultimul moment.

În subordinea comenzii unice a voievodului Transilvaniei se mai aflau, oastea secuilor călări condusă de Anton Kendy; oastea săsească condusă de judele și primarul Sibiului, Georg Hecht; o parte din nobilimea transilvană; un corp de 900 husari conduși de despotul Demeter Jakšic, cunoscut pentru cruzimea lui în luptă; un corp de oaste muntean în armuri condus de fostul domn al Țării Românești Laiotă Basarab, care era refugiat în Transilvania; o armată comandată de comitele Banatului, Paul Chinezu.

În armata otomană elita militară era formată din frații Mihaloglu, Ali Bei și Iskender-Bei, Malcocioglu Bali-Bei, Evrenos-Bei, Hasan Bei, Evronosbeioglu Isa-Bei și câteva pașale. În fruntea tuturor se afla Pașa Isa, care în acea perioadă juca un rol cheie în destinele imperiului, se presupune că era al doilea om în stat ca sfetnic al sultanului. Acesta fiind principalul coordonator al executării expediției otomane în Transilvania, i-a sugerat sultanului Mahomed II să-i aprobe aducerea peste munți a artileriei, fapt care arată că otomanii erau pregătiți pentru a purta orice tip de luptă și nu doar un simplu raid de jaf.

După documentele vremii a reieșit un număr mai redus de oșteni aliați creștini astfel:

  • corpul secuilor călări 16.000 luptători;
  • nobilimea comitatelor 10.000 luptători;
  • detașamentele săsești recrutate din orașele Transilvaniei de Sud între 5.000-10.000 de luptători;
  • corpul românesc 2000 de luptători;
  • 900 de husari sârbi.

La aceste forțe se mai adăugau luptători aduși din Comitatele Bihor și Maramureș, formate în cea mai mare sub cnezi români.

Din punct de vedere strategic alegerea desfășurării acțiunilor de luptă a fost una foarte bună, deoarece în zona hotarului estic al localității Șibot, culoarul râului Mureș se îngusta brusc, în apropiere de malul drept al pârâului Cugir.

Trupele creștine aveau spatele protejat de cursurile celor două ape și care impuneau inamicului un câmp limitat de acțiune și de desfășurare a trupelor.

Partea nordică a Luncii Mureșului era acoperită cu vegetație deasă de sălcii, care forma o pavăză de apărare pentru armatele Voievodului Bathory și a Comitelui Paul Chinezu, iar sub camuflajul oferit de vegetație ei și-au putut organiza atacul împotriva otomanilor, cei doi ținând cont în dispunerea trupelor la teren, de specificul armelor și specialităților militare.

Cronicarul turc Semseddin relata acest aspect astfel: „În fața oastei otomane, aflată în așteptare de luptă, a apărut deodată armata creștină formată din trei grupuri de oaste”.

Prima linie a frontului creștin avea aripa stângă a dispozitivului oștilor transilvane apărată de o zonă de mlaștină și bălți, iar aripa dreaptă de râul Mureș, și spatele era asigurat de pârâul Cugirului, în față spre localitatea Orăștie, între cele două tabere adverse se afla o zonă mlăștinoasă numită de localnici „La Baltă”.

Locul de amplasare a trupelor a fost un loc favorabil pentru o oaste cu efective puține față de un inamic superior numeric, la toată aceasta adăugându-se și ploile care au căzut în acea perioadă de dinaintea luptei care au afectat mult înaintarea spre locul de conflict al trupelor bănățene conduse de Paul Chinezu.

Flancul drept din apropiere de malul râului Mureș a fost ocupat de oștile săsești comandate de judele Georg Hecht în număr de circa 5000 de luptători din care în jur de 700 constituiau cavaleria ușoară. Tot în acest loc se afla amplasată și cavaleria ușoară a despotului sârb Demeter Jakšic.

În zona dintre cele două aripi într-o poziție mai retrasă se afla dispusă cavaleria formată din nobilii voievodului Transilvaniei aflată sub comanda personală a acestuia.

În flancul stâng se afla cavaleria secuilor comandată de Anton Kandy. Cronica lui Semseddin descrie că existau în acea zonă trei corpuri de luptă creștine iar primul corp era cel condus de comitele Paul Chinezu. Ostașii acestuia erau comparați cu un munte uriaș compus din 10.000 de luptători „draci îmbrăcați în platoșe de oțel” cu săbii în mâini. Acest corp era format din oastea comitelui, oastea Banului de Severin, nobili ai comitatului Timiș, precum și oștile districtelor și comitatelor din sudul Regatului Ungar.

Corpul de ostași comandat de voievodul Ștefan V Bathory era compus din 7-8000 de călăreți în cămăși de zale. Al treilea corp de oaste era format din pedestrimea bine echipată a fostului domn al Țării Românești Laiotă Basarab. Linia a doua a frontului creștin dispusă pe flancul stâng în spatele oștilor secuiești se aflau trupe maghiare, iar pe flancul drept în spatele oștilor săsești se afla un grup de circa 2.000 de ostași români.

Partea otomană și-a concentrat dispozitivul de luptă pe două linii dispuse aproximativ paralel. Capetele flancului stâng se sprijineau pe malul râului Mureș, iar flancul drept pe ramificațiile dealurilor din zona Orăștie-Vinerea. Prima linie a frontului otoman era ocupată de oștile de elită otomane comandate de Ali-Bei, Isa-Bei și Bali-Bei.

Dispunerea în teren a celor două armate în conflict a avut loc în primele ore ale dimineții de 13 octombrie 1479.

Conform cronicarului turc Semseddin, comitelui Paul Chinezu i-a revenit sarcina de a lupta împotriva pașei Ali-Bei, voievodul Transilvaniei Ștefan V Bathory urma să se confrunte cu experimentatul pașă Isa-Bei, iar fostului domn al Țării Românești Laiotă Basarab i s-a decis confruntarea cu Malkocioglu Bali-Bei.

În tabăra forțelor creștine a fost oficiată slujba religioasă urmată de un îndemn al voievodului Transilvaniei Ștefan V Bathory față de oștile comandate de el pentru ridicarea moralului pentru lupta care va urma, iar în final acesta a spus: „cei care vor muri pentru acest scop sfânt câștigă într-o clipă ceea ce alții de o viață întreagă încearcă să o câștige prin post și abținere: viața veșnică și mărturie în cer”. La auzul acestui îndemn înălțător oastea creștină a început să ovaționeze numele lui Dumnezeu și a sfântului Lazăr. În tabăra otomană se auzeau și aici îndemnuri și strigăte de îmbărbătare din partea muezinilor, iar fanfara otomană cânta imnuri de slavă pentru „Alah”.

Potrivit martorului sas, atacul a început printr-un moment bizar, din rândul oștirii otomane ar fi ieșit un soldat călare care a ajuns în fața comitelui Paul Chinezu scuipând în fața acestuia sfidător, acest gest călărețul turc l-a făcut și în fața voievodului Transilvaniei Ștefan V Bathory și a despotului sârb Jakšic, ajuns în fața judelui sas Georg Hecht, acesta nu a mai apucat să facă același gest de umilire deoarece un războinic sas a pornit în urmărirea călărețului turc, ajungându-l s-a iscat o luptă scurtă, sasul mai voinic cu sabia i-a tăiat turcului capul, pe care l-a ridicat în sabie, iar acest episod marcând dezlănțuirea luptei între cele două tabere.

O altă versiune despre începerea atacului și modul cum s-a declanșat, a fost faptul că sașii, puternic motivați de distrugerile suferite din partea otomanilor pe timpul acestei expediții din Transilvania, au hotărât ca ei să deschidă lupta.

După un succes asupra aripii stângi a primei linii otomane, sașii sunt nevoiți să bată în retragere, în sprijinul acestora vor veni cu un contraatac fulgerător corpul de oaste român, moment care va deschide declanșarea generală a luptei pe toate liniile frontului. Nereușind să opună rezistență nici aripa formată din secui, întregul dispozitiv creștin începe să se retragă treptat. În situația creată, voievodul Transilvaniei, Ștefan Bathory, ia inițiativa în luptă declanșând un nou contraatac cu cavaleria grea, străpungând liniile otomane și având ca succes imediat, eliminarea din luptă a trupelor Țării Românești comandate de domnitorul „Țepeluș” Vodă și înaintarea spre linia a doua a frontului otoman. Aici va avea de înfruntat o aprigă rezistență a otomanilor conduși de Isa-Bei care va da naștere unei bătălii corp la corp, moment în care voievodul Bathory își pierde calul căzând la pământ. Confruntarea începe să aibă un caracter dramatic pentru creștini și extrem de sângeroasă. În aceste clipe critice, oastea transilvană intră în panică, iar nobilimea, nemaivăzându-l pe domnitor în luptă, a început să strige ca oștile să înceapă să se retragă în cetatea Sebeșului.

Rănit grav la coapsă, voievodul a luat un alt cal de la un luptător de al său și prezentându-se în fața soldaților săi le-a poruncit să-l urmeze spunându-le: „mai bine să mor, decât să fug”. Soldatul care i-a dat calul pe nume Antal a fost alături de comandantul său luptând pentru el și apărându-l. Soldații săi, văzându-i curajul, s-au încurajat pornind lupta alături de voievodul lor, reușind să-i învingă în scurt timp pe ostașii otomani conduși de Ali-Bei.

Disperați de întorsătura luată, turcii și-au aruncat în luptă rezervele conduse de Bali-Bei pe aripa dreaptă de atac a trupelor proprii. În situația nou creată, raportul de forțe a revenit în favoarea otomanilor. Printr-o manevră iscusită, otomanii cu rezervele și cu trupele în contact, reușesc să execute o învăluire prinzând ca într-un clește oastea transilvană conturându-se prin aceasta o victorie otomană. În acest moment decisiv al acestei bătălii intră în luptă comitele Paul Chinezu cu oastea sa.

Pe timpul luptelor dintre otomani și armata transilvană, Isa-Bei este rănit în luptă, căzând de pe cal este străpuns imediat de săbiile soldaților creștini. După moartea celui mai important conducător al oștilor otomane, moralul trupelor sale s-a prăbușit iar „slugile și oamenii săi s-au împrăștiat”. Din acel moment, cavaleria otomană a intrat în cumpănă, din nou raportul de forțe era acum de partea armatelor creștine cu un avantaj moral. Bathory a fost salvat de la moarte, iar Isa-Bei a primit lovitura mortală.

De acum încolo lupta nu se va mai da pe segmentul central al forțelor în contact, ea luând aspectul unei lupte de apărare și retragere din partea otomană și urmărire din partea armatelor creștine. Otomanilor le-a surâs un moment favorabil în luptă pe timpul desfășurării unei acțiuni între oștile fostului domn al Țării Românești Laiotă Basarab și oștile otomane conduse de Malkocioglu Bali-Bei, primul recunoascându-se învins și bătând în retragere.

Sarcina decisivă a otomanilor a căzut pe atacul lui Ali-Bei cu akingiii săi, dar acesta a rămas neputincios în fața tăvălugului ca un munte de fier a oștilor conduse de comitele Banatului Paul Chinezu. Turcii, epuizați de acțiunile desfășurate până atunci și derutați de evenimente, nu mai aveau curajul să-l atace pe comite și oastea acestuia care era „îmbrăcată în oțel”.

În această situație, Ali-Bei, intrat în panică și cuprins de teamă, a început retragerea de pe câmpul de luptă într-un gest de lașitate, în timp ce confrații său erau în plină desfășurare a luptei. Fuga acestuia i-a fost facilitată și de avantajul că acesta cunoștea limba română, și a aranjat cu un cioban din părțile locului contra unei sume de bani să fie adăpostit atât el cât și oamenii apropiați lui. Mai târziu Ali-Bei va motiva abandonul ca o strategie de a atrage adversarul spre locul unde se adăpostea pentru a-i fragmenta rândurile.

Comanda oastei otomane a fost preluată de Malkocioglu Bali-Bei care va încerca o regrupare disperată a forțelor în vederea executării unui contraatac în forță cu care să rupă zidul viu realizat de creștini.

Retragerea lui Ali-Bei a permis oștilor conduse de Paul Chinezu să intre în luptă atacând din flanc și spate oștile otomane care îl încercuiseră pe voievodul Bathory.

Această turnură neașteptată a declanșat momentul surpriză al bătăliei dând posibilitatea cronicarilor de a descrie momentul „coborârii” oștilor comitelui de pe dealurile din jur, fapt inexact deoarece trupele sale se găseau deja în contact cu adversarul.

Potrivit cronicarului sas, numai intervenția lui Paul Chinezu a avut un rol decisiv, altfel voievodul Ștefan V Bathory ar fi fost învins de otomani.

Cronicarul turc Semseddin relata că în fața acestui mare dezastru, Bali-Bei împreună cu oastea sa s-au lepădat de toate prăzile achiziționate pe timpul jafurilor întreprinse în Transilvania și au fugit „unde au văzut cu ochii”.

Ultima rezistență a venit din partea pedestrașilor Țării Românești, care părăsită de cavaleria turcă a fost nevoită să-și formeze o adevărată „falangă” formată din sulițe lungi și scuturi din spatele cărora aruncau cu sulițe scurte ucigătoare.

Pentru anihilarea lor a fost nevoie de cavaleria grea și de soldați îmbrăcați în armuri pentru a-i străpunge și nimici prin luptă corp la corp, aceștia fiind masacrați de trupele creștine până la ultimul. Tot cronicarul sas a relatat că lupta pentru neutralizarea acestei falange a durat aproape 4 ore, de la 1 la 5 după-amiază.

Înainte de lăsarea întunericului luptele au devenit sporadice deoarece otomanii o parte au fugit iar alții au murit în luptă sau au fost grav răniți. Trupele creștine au trecut la prădarea taberei otomane și la eliberarea robilor.

Otomanii care au reușit să fugă, au fost urmăriți de cavaleria creștină fiind măcelăriți până la ultimul.

Au reușit să scape câțiva din conducătorii otomani Ali-Bei (scăpat de ciobani) Iskender-Bei; Ezeberg-Bei și Bali-Bei, ajunși în scurt timp în Imperiul Otoman după ce au traversat Țara Românească.

Printre luptele purtate între armatele creștine și cele otomane se numără și cele purtate în hotarul Romosului în locul numit „Făgădău”, unde turcii au fost aruncați într-o vale numită azi „Părăul Turcului”.

Nu au fost uciși turcii foarte bogați care urmau să fie răscumpărați de familiile lor contra unor sume mari de bani, aceștia fiind în număr de 50 de otomani, printre ei aflându-se și fiul lui Isa-Bei.

Prețul robilor turci scăzuse în schimb foarte mult astfel un țăran și-a cumpărat trei robi turci cu suma de 1/2 guldeni pe care apoi i-a plimbat prin toată tabăra „să le aducă aminte tuturor că pe vremea regelui Matei Corvin pentru o jumătate de gulden se putea cumpăra de oricine trei turci”, după care tot țăranul neavând ce să facă cu ei le-a tăiat capetele.

După strângerea răniților printre care era și voievodul Transilvaniei Ștefan V Bathory, acesta a fost scos dintr-un morman de cadavre turcești, aproape mort, de Paul Chinezu personal (un adevărat Hercule român așa cum îl numea Aron Dunsușeanu).

Victoria acestei bătălii de seamă s-a sărbătorit direct pe câmpul de luptă, ostașii întrecându-se în a improviza versuri prin care să elogieze vitejia unora dintre ei și a comandanților lor. În centrul atenției a fost, desigur, comitele Paul Chinezu Banul Timișoarei, pe care istoria îl consemnează nu numai a fi artizanul principal al succesului creștinilor, ci și autorul unui dans nemaiântâlnit până atunci. Se spune că acesta a dansat ținând în gură cadavrul unui turc în timp ce la subsuoară și pe umeri se mai aflau alte două corpuri de turci uciși.

Pierderile în vieți omenești de ambele părți au fost substanțiale, totuși în raport cu forțele participante nu s-au ridicat la efective foarte mari. Astfel turcii au avut pierderi în jur de 5000-6000, pierderile cele mai multe fiind de partea pedestrimii Țării Românești care a căzut în număr mare pe câmpul de luptă.

Trupele armatei transilvane au avut pierderi în jur de 3000 de luptători.

Pe data de 14 octombrie 1479, a doua zi după crâncena confruntare de pe Câmpul Pâinii,, trupele armatei transilvane învingătoare vor intra în Cetatea Medievală de la Alba Iulia pentru a sărbători succesul.

Mesajul răsunătoarei victorii a ajuns în scurt timp și la regele Matei Corvin al Ungariei care, la rându-i, îi va transmite Papei de la Roma despre marea victorie a armatelor creștine asupra otomanilor.

Bătălia de la Câmpul Pâinii va intra definitiv în istoria luptei creștinătății împotriva Imperiului Otoman, ea reprezentând cea mai mare victorie a acestora după marea bătălie antiotomană de la Belgrad, din anul 1456, a voievodului Ioan de Hunedoara și după succesul remarcabil al domnitorului Ștefan cel Mare din anul 1475, în bătălia de la Vaslui.

Pe câmpul unde a avut loc această bătălie răsunătoare, regele Matrei Corvin a ridicat un mausoleu, iar voievodul Ștefan Bathory a construit o capelă. Despre aceste monumente se știu foarte puține lucruri.

În locul unde a avut loc bătălia, s-a înălțat o movilă care reprezenta cel mai impunător mormânt colectiv legat de acest eveniment din anul 1479. Prin dimensiunile ei, movila ilustrează faptul că aici a căzut în luptă un număr foarte mare de luptători, ale căror corpuri au fost înhumate prin ridicarea în acel loc a unui mormânt colectiv.

Capela ridicată pe Câmpul Pâinii în locul unde a avut loc
bătălia creștinilor contra otomanilor pe data de 13 oct. 1479

Pe câmpul din jur se întind și alte movile, dintre care câteva se află la hotarul localității Aurel Vlaicu.

Pentru comemorarea strălucitei izbânzi, din dispoziția regelui Matei Corvin al Ungariei, a fost construită din banii visteriei regale o capelă deasupra uneia din movile în care se aflau îngropați o parte a celor căzuți  pe câmpul de luptă. Anual, aici se oficiau slujbe din ordinul aceluiași rege, iar de întreținerea edificiului se îngrijea magistrul localității Orăștie care aloca, în fiecare an, suma de 100 de florini pentru întreținerea ei.

Cu timpul, capela construită din porunca regelui Matei Corvin a început să se degradeze fiind neglijată atât de autoritățile locale, cât și de locuitorii orașului Orăștie.

Pe data de 9 mai 1696 trezorierul Apor Ștefan remarca starea deplorabilă în care ajunsese capela, fapt consemnat într-o scrisoare adresată conducerii orașului Orăștie cerând, în termeni imperativi, restaurarea acesteia. Capela a fost refăcută în totalitate supraviețuind încă un veac. În anul 1780, clădirea capelei ajunge din cauza nepăsării autorităților în ruină, în această situație judele regal al orașului Orăștie Eperjesi Gergely dispune demolarea acesteia, iar din materialele rezultate a fost construit podul peste apa pârâului Cugir și a hanului din localitatea Șibot.

Pe locul unde a existat capela demolată, în anul 1818, prin strădania preotului reformat al orașului Orăștie Nagy Șandor și a unor intelectuali locali, a fost construit un nou monument din piatră având dimensiuni modeste despre care se spune că ar fi avut înălțimea de 3 stânjeni aproximativ 5,91-6,09 m (1 stânjen = 1,97-2,03 m), pe acesta a fost fixată o placă pe care era scris în limba latină „locul cladis Sthephani Bathory et Pauli Kinisi turcis datae” în partea de jos a acestei plăci au fost gravate numele împăratului Imperiului Austriac Francisc I de Habsburg Lorraine (1768-1835) (1806-1835) și a contelui Gheorghe Banffy II de Losoncz (1747-1822) (1787-1822) guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei precum și anul 1819.

Pentru realizarea acestui monument, preotul reformat Nagy Șandor a trimis o primă scrisoare datată 6 februarie 1818, adresată guvernatorului Transilvaniei de la acea dată, Gheorghe Banffy II, pentru a-i solicita aprobările de rigoare construirii acestui monument. Pe data de 12 martie 1818, guvernatorul aprobă inițiativa preotului, asigurându-l de tot sprijinul său.

Pe data de 22 februarie 1820 preotul trimite o a doua scrisoare împăratului Francisc I de Habsburg Lorraine în legătură cu aceeași problemă obținând consimțământul acestuia în scris pe data de 19 mai 1820.

Viața noului monument construit a fost una scurtă, el fiind distrus de insurgenții maghiari odată cu evenimentele revoluției din Transilvania dintre anii 1848-1849. Maghiarii, pe timpul acțiunilor militare în zonă, l-au distrus în totalitate, motivul fiind că pe soclul acestuia exista o inscripție trilingva (maghiară, germană, latină).

După anul 1849, prin subscripție publică în anul 1862, la inițiativa avocatului și istoricului Leopold Nagy (născut în anul 1816 la Orăștie) se solicită construirea unui alt monument pe locul celui vechi „care să reprezinte fraternitatea dintre frații români, frații maghiari și frații sași, care strâns uniți vor avea gloria înaintea lor”.

Avocatul, din bugetul său, va dona 10 florini solicitând și ajutorul auditorilor săi pentru strângerea de fonduri în vederea ridicării noului monument, însă planul său nu a avut nici un ecou în rândul locuitorilor ardeleni.

La sfârșitul sec. XIX în anul 1890, Asociația Arheologilor și Istoricilor din Transilvania va ridica în gara din localitatea Șibot un monument comemorativ. În anul 1919, acest monument este descris ca fiind „o columnă în apropierea gării din Șibot (Alkenyer) în vârful căreia stau amintiri vitejești de bronz în memoria biruinței Regelui Matei Corvin și al Comitelui Banatului Paul Chinezu  asupra turcilor”.

Grup statuar – Cluj Napoca

1-Regele Matei Corvin al Ungariei (1443-1490); 2-Blasius Maghiar (+1490);
3-Paul Chinezu (1432-1494); 4-Ștefan Zapolya (1445-1499); 5-Ștefan Bathory (1430-1493)

Istoricul Nicolae Iorga descrie în anul 1906 acest monument astfel: „lângă o stație mărunțică deabea se vede un monument sărăcăcios din care se înalță trofee aurite”.

Un nou monument va fi ridicat în anul 1929, acesta este așezat pe un soclu înalt, la baza căruia se aflau construite câteva trepte, monumentul având înălțimea totală de 5 m. În vârful acestuia se află confecționat din bronz un bust de cavaler medieval, în armură având vizeta trasă pe față, gata de luptă. Sub acest bust sunt reprezentate trofee de luptă și arme medievale ale cavalerilor. Întregul monument are un simț estetic foarte bine realizat.

La centru monumentului din piatră se află montată o placă din marmură pe care stă scris cu litere aurite: „Acest monument a fost așezat în amintirea strălucitei biruințe repurtate de armatele ardelene sub conducerea voievodului Ștefan Bathory asupra turcilor în bătălia de pe Câmpul Pâinii la 13 octombrie 1479, cu ajutorul eroului român, comite de Timișoara Paul Chinezu care sosind pe câmpul de luptă în clipa hotărâtoare, prin vitejia sa extraordinară a însuflețit pe luptătorii ardeleni obosiți, le-a înlesnit biruința desăvârșită și a  mântuit de o jumătate de veac Ardealul de primejdia represiunilor turcești”.

Bibliografie

Ioan Hațegan, Apulum, XVI, 1978, p. 261-273.

Cristian Ioan Popa, Lupta de la Câmpul Pâinii, p. 269-301.

Gheorghe Pavelescu, Bătălia de la Câmpul Pâinii reflectată în tradiția orală, Corviniana, III, 1997, p. 85-91.

Ioan Horea Ursu, Descrierea bătăliei de pe Câmpul Pâinii de lângă Orăștie (1497), Revista pentru istorie, Arheologie și filologie, IV, 1, București 1913 (1914), p. 147-150.

Nicolae PARASCHIVESCU