La 28.11.1918 s-a proclamat unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei cu România

Bucovina este denumirea atribuită de ocupanții austrieci părții de nord-vest a Moldovei, anexată la Imperiul Habsburgic timp de 144 de ani. Această denumire a intrat în uz începând din anul 1774, atunci când Imperiul Habsburgic a anexat partea de nord-vest a Moldovei, inclusiv fostele capitale Siret și Suceava și mănăstirile medievale fortificate. Austriecii au obținut acest teritoriu ca răsplată pentru că nu au intervenit în războiul ruso-turc

Bucovina este o regiune istorică, care acoperă zona adiacentă orașelor Rădăuți, Suceava, Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Siret și Vicovu de Sus din România, precum și Cernăuți, Cozmeni, Zastavna, Vășcăuți pe Ceremuș, Vijnița, Sadagura și Storojineț din Ucraina.

Etimologic, Bucovina înseamnă „Țara Fagilor”. Numele provine din cuvântul slav pentru fag („buk”). Termenul „bucovina”, în sensul de „pădure de fagi”, apare prima dată într-un document emis de domnul Moldovei, Roman I Mușat, la 30 martie 1392, prin care dăruiește lui Ionaș Vitezul trei sate, aflate pe apa Siretului.

Până în 1774 nu putem vorbi de Bucovina, aceasta fiind înainte, o parte din Țara de Sus a Țării Moldovei. Ca realitate istorică, și ca nume de teritoriu, Bucovina începe să existe în cuprinsul Imperiului Habsburgic între 1774 si 1918. Odată cu debutul administrării habsburgice, denumirea de Bucovina este adoptată oficial. Totuși, numele nu se impune decât treptat, o vreme continuându-se și utilizarea în paralel a unor denumiri mai vechi: Țara de Sus/Țara Moldovei, Plonina, Cordon/Cordun și Arboroasa. Acest ultim apelativ este reafirmat de un grup de studenți români de la Cernăuți (Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Andreevici Morariu), care au înființat societatea cu același nume în 1875.

Prin urmare, istoria Bucovinei din perioada 1359-1774 este parte integrantă din istoria principatului moldav, de la întemeierea țării și până la anexarea provinciei de către Imperiul Habsburgic.

Situația politică internațională anterioară pierderii Bucovinei.

În secolul al XVIII-lea, Principatele Române au intrat într-o perioadă de criză. Autonomia lor a devenit din ce în ce mai precară, pentru că autoritățile otomane, alarmate de presiunea neîncetată a Austriei și a Rusiei la granițele de nord ale Imperiului, au intervenit după bunul plac în afacerile lor. Sultanul numea și mazilea domnitorii după cum îi venea bine, impunea biruri noi și secătuia țările de bogățiile lor agricole prin rechiziții și vânzări forțate. Rusia, care în calitate de țară ortodoxă se considera a treia Romă – după ocuparea Constantinopolului de către turci, inaugura un șir de războaie antiotomane desfășurate pe parcursul unei întregi epoci istorice. Stindardul creștin arborat în timpul războaielor antiotomane era, în fapt, o mască, întrucât deopotrivă Austria și Rusia vizau o expansiune teritorială.

Ca urmare a războiului ruso – turc, desfășurat între anii 1768-1774 și care s-a soldat cu înfrângerea Imperiului Otoman, se încheie în anul 1774 la 21 iulie, Tratatul de pace de la Kuciuc-Kainargi conform căruia Moldova și Muntenia, rămân sub suzeranitate turcească, însă rușilor li se recunoaște dreptul de control și de apărare a Românilor contra abuzurilor turcești precum și dreptul de a interveni pentru protejarea Țărilor Române. Acesta a fost începutul protectoratului rusesc în Principatele Române. Prin consulii de la Iași și București, Imperiul Rus exercită un control și au un amestec continuu în toate afacerile țărilor române.

Deși trupele austriece au ocupat Bucovina încă din toamna anului 1774, din punct de vedere juridic ea va deveni oficial provincie austriacă la 7 mai 1775, printr-o convenție încheiată între Imperiul Habsburgic și Sublima Poartă – sub a cărei suzeranitate se afla Moldova, în ciuda protestelor vehemente ale Moldovei.

Delimitarea granițelor s-a perfectat prin Convenția din 12 mai 1776. Timp de 12 ani (între 1774-1786), Bucovina s-a aflat sub administrație militară austriacă, fiind condusã de guvernatorii militari Gabriel Fleiherr von Splény (1774-1778) și Karl Freiherr von Enzenberg (1778-1786).

Între anii 1786-1848, Bucovina a fost încorporată Galiției, drept cel de-al 19-lea cerc (Kreis). Această perioadă este considerată de istoriografia română drept cea mai nefastă din istoria Bucovinei.

În timpul administrării habsburgice, toți birocrații erau obligați să învețe limba română. În anul 1793 s-a introdus învățământul obligatoriu în limbile germană și română, iar în 1875 s-a înființat Universitatea „Franz Josef” la Cernăuți.

Recensământul din 1776 a reliefat faptul că în Bucovina, numărul de locuitori era de circa 70.000. Nu este știut cu exactitate procentul de români și alte etnii, deoarece abia în 1880 recensămintele din Austro-Ungaria conțin informații despre limba vorbită. Unele estimări pentru anul 1776, dau 85,33% români, 10,66% slavi și 4% alții. Conform recensământului din 1910, populația Bucovinei era 800.198 locuitori, dintre care 38,88% ruteni, 34,38% români, 21,24% germani (inclusiv 12,86% evrei), 4,55% polonezi, 1,31% maghiari, 0,12% alții.

Din punct de vedere politic, până în 1848, bucovinenii aveau doar opt reprezentanți români din partea lor, deputați, în parlamentul imperial de la Viena. Aceștia aveau drepturi egale cu ceilalți parlamentari, participau la dezbateri, iar cuvântările altor parlamentari le erau traduse în limba română.

La 13 februarie 1848, înaintând un memorandum conducerii imperiale vieneze, o delegație a bucovinenilor cere mai multă autonomie în cadrul unirii sub coroana Austriei și crearea unui ducat românesc, iar „împăratul austriac să poată purta și titlul de mare duce al românilor”, ca o recunoaștere a românității Bucovinei.

Astfel, la 4 martie 1849, ei obțin un statut de autonomie a Bucovinei în Imperiul Austriac, iar la titlurile imperiale ale împăratului Franz Josef se adăugă și acela de Mare Duce al Bucovinei.

Este creată Dieta ducatului Bucovinei, care se întrunește pentru prima oară la 6 aprilie 1861. În cadrul acestei instituții erau reprezentate toate minoritățile, iar românii dețineau majoritatea. Președintele dietei, Eudoxiu Hurmuzachi, devine astfel mareșal al Bucovinei.

Prin rezoluția imperială din 26 august 1861, Bucovina primește dreptul de a avea drapel propriu (culorile erau albastru și roșu, dispuse orizontal, având la mijloc stema Bucovinei), stema reprezentând capul de bour, încadrat de 3 stele, precum și toate drepturile adiacente statutului de Ducat al Imperiului Austriac.

Cu prilejul proclamării monarhiei austro-ungare (1867) Bucovina a intrat în componența Cisleitaniei, depinzând direct de Viena, iar începând din anul 1873, Episcopia Bucovinei a fost ridicată la rang de Mitropolie, cu denumirea de Mitropolia Bucovinei și Dalmației.

Spre deosebire de conaționalii lor din Transilvania și Basarabia, românii din Bucovina au avut o viață politică, națională, religioasă și culturală proprie. În rândurile bucovinenilor, pe lângă profesorii de teologie de la Cernăuți, s-au afirmat în literatură și știință personalități de marcă, precum istoricii Eudoxiu Hurmuzachi și Dimitrie Onciul, Teodor Stefanelli, folcloristul Simion Florea Marian, scriitorii Iraclie Porumbescu și Constantin Morariu, poetul Dimitrie Petrino, pictorul Epaminonda Bucevschi și compozitorii celebri Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor, Eusebiu Mandicevschi.

După deschiderea Universității din Cernăuți, în 1875, facultățile de drept și de filosofie erau frecventate de studenți români, organizați și ei după sistemul german în societăți academice ca: „Arboroasa”, „Junimea”, „Bucovina”, „Moldova” și „Dacia”. La aceste facultăți, ca și la cea de teologie s-a putut forma pătura de intelectuali care, în luptă cu germanii și ucrainenii, au întreținut vie conștiința națională românească până la Unirea cu România.

Intrarea României în primul război mondial a fost motivată de dorința unirii teritoriilor vecine locuite de români, dar aflate sub stăpânire străină.

Pentru a împiedica disoluția Imperiului Austro – Ungar, împăratul Franz Iosef lansează, la 6 octombrie 1918, manifestul „Către popoarele mele credincioase”, prin care se proclama dreptul fiecărei națiuni de a se bucura de autonomie în cadrul imperiului.

La 14 octombrie 1918 se va constitui Consiliul Național Român, ce va avea un rol important în realizarea unirii Bucovinei cu România. Printre cei care au luptat pentru unirea Bucovinei pot fi amintiți: Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor, Sextil Pușcariu. La 28 noiembrie 1918 s-a organizat un Congres general la Cernăuți și s-a proclamat unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei cu România, reparând în acest fel actul de forță de la 1775. Unirea Bucovinei cu România este recunoscută oficial, în 1919, prin tratatul de pace de la Saint Germain încheiat cu Austria la data de 10 septembrie 1919.

Bucovina a fost integrată în viața politică și administrativă a Regatului întregit, acest lucru realizându-se cu totul după votarea Constituției Mari din 1923. Hotărârea de unire din 1918 a avut ca fundament unitatea etnică, de limbă și cultură a românilor de pretutindeni.

În iunie 1940, urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler, nordul Bucovinei este ocupat de Uniunea Sovietică În urma campaniei miltare din vara anului 1941 teritoriile românești răpite de URSS în iunie 1940 au fost reintegrate în granițele României.

După eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, provinciile recuperate nu au fost imediat alipite statului român, ci au funcționat ca regiuni conexe, conduse de câte un guvernator. În guvernământul Bucovinei au intrat cele cinci județe din Bucovina (Câmpulung, Suceava, Rădăuți, Storojineț și Cernăuți), județul Hotin din nordul Basarabiei, iar din octombrie 1941 și județul Dorohoi.

Guvernamântul Bucovinei a avut trei guvernatori: locotenent-colonelul Alexandru Rioșanu, mort în urma unei operații nereușite la 30 august 1941, generalul Corneliu Calotescu și generalul C.I. Dragalina, care a devenit guvernator în 1943.

În anul 1944, nordul Bucovinei este reocupat însă de Armata Roșie, rămânând până astăzi în componența Ucrainei.

Articol preluat de pe acasalaromani.ro